Acceptare/Respingere

Am inaugurat o nouă rubrică: „Visele Isabellei”. Nu e neapărat vorba de visele Isabellei noastre, însă tot ce voi primi interesant şi emoţionant şi mi se va da şi voie să public, o să intre în categoria asta. Pentru că mi se pare genial, emoţionant şi la obiect…

BY ISABELLE LORELAI

De multe ori oamenii consideră că sunt prieteni. Sau amici. Mă rog, chestie de „nuanţă lingvistică”.

Oamenii se întâlnesc în diverse împrejurări. La muncă, la o petrecere sau, pur şi simplu, la piaţă. Câţiva se cunosc deja între ei, alţii nu. Oamenii încearcă să comunice. Dacă aşa le este firea. Să vadă dacă sunt acceptaţi sau nu. Sunt oameni care abordează subiecte anume pentru a vedea dacă cineva „vibrează” la ce au spus ei. La cum sunt ei. Sunt oameni diferiţi: realişti, umanişti, romantici, trişti, veseli, cu simţul umorului, fără simţul umorului, foarte tehnici, tineri sau mai vârstnici – dar care pot avea însă un punct comun. Punctul de pornire – o stare, o trăire, un gând, un sentiment – care impulsionează alte stări, alte trăiri, alte gânduri, alte sentimente. Asemănătoare sau contrare.

Dacă un om este considerat de un altul apropiat ca fire, sau diametral opus momentului stării sale, va dori să se împrietenească cu acel om – să se regăsească împreună într-un fel de amiciţie, să zicem. Sau nu.

Prietenia ar trebui să fie sinceră, nu de complezenţă. Considerând că actul prieteniei se încadrează în termenii clasici, atunci acei oameni vor comunica firesc, în timp şi în spaţiu. La comunicarea dată de un anume om, numit comunicatorul, vor participa mai mulţi prieteni ai acestuia. Aici apar reacţiile. De acceptare sau de respingere. Comunicatorul este impulsul, liantul dar şi „mediatorul”. Impulsul comentatorilor poate trece dincolo de barierele normalului. Din diverse motive. Să le numim simplu: simpatie şi antipatie. Antipatia unui comentator faţă de un alt comentator poate duce la omiterea de către primul a scopului iniţial al comunicatorului. Simpatia unui comentator faţă de un alt comentator încearcă să aducă discuţia pe făgaşul normalului. Un fel de „împăcare între părţi”.

Comentatorul antipatizat de o parte a semenilor săi şi simpatizat de o altă parte, dar prieten al comunicatorului, încearcă o stratagemă de cunoaştere a motivului care ar putea aduce impedimente prietenului său.

Consideraţii şi definiri de persoană. Sau tăcere. Se va supune de bună voie unor „păreri” pro sau contra. Un neutru o numea „autoflagelare”. Un alt „neutru” o numea „o blondă la creier care vorbeşte singură în parc”.

Ideea este simplă: ce înseamnă, de fapt, prietenia? Cum poţi spune că eşti prieten cu cineva, atâta timp cât nu îl cunoşti? Care „prieteni” sunt acceptaţi şi care sunt respinşi? Ai cui? Care sunt criteriile lor de selecţie?

Cum aleg ei „comentatorul”, ca şi subiect „dus cu pluta”, dintr-un dialog fictiv, între două personaje, unul psiholog, altul subiect de analizat? Sau copiat dintr-o carte. Interpretarea subiectivă. Transpunerea antipatiei sau a simpatiei unui comentator asupra unui alt comentator. Inversarea genului personajelor. Inducerea în eroare. Scopul: ne pasă sau nu? Răspunsul: acceptare şi respingere. Este bine de ştiut. Ştiu. Respingerea are o „cantitate” mai mare decât acceptarea.

Vă iubesc oricum.

Priviţi clipul, Isabelle întreabă: Nu seamănă cu viaţa noastră?

Martisor pentru voi… Doamnele mele

Cel mai frumos mărţişor pentru mine, rămâne melodia de mai sus. Are un efect major asupra mea, mă ajută să mă conctentrez şi mă inspiră la maxim. Datorită acelei melodii reuşesc să interacţionez cu personajele mele. Vă daţi seama că ascult la infinit melodia respectivă când scriu. Altfel nu aş putea să continui. De obicei, prefer clipul „Tristan şi Isolde”, dar ţinând cont că e mărţişorul, zic să fie puţin mai vesel, măcar clipul. Am ales varianta şi pentru că e cea autentică, adică cea de şapte minute.

Fetelor. Adică, fetele mele. Ăsta e mărţişorul meu pentru voi. Sper doar să puteţi visa alături de melodia asta. Cine ştie, poate că îi găsiţi şi voi o trebuinţă sufletească. Aşadar, după cum v-am spus, ăsta e mărţişorul meu pentru voi.

ATENŢIE: BĂRBAŢII A SE ŢINE LA DISTANŢĂ, TRISTEŢEA, MELANCOLIA, DUREREA, DAR ŞI FERICIREA, AZI, NUMAI PENTRU DOAMNE ŞI DOMNIŞOARE.

Program de vara

Nervii mei? Rupţi în două. Nici măcar nu am chef să vorbesc. Nici nu am chef să simt, nu am chef să fac nimic. Ba chiar am chef să închid laptopul pentru vreo zece zile şi s-o las baltă. S-ar putea chiar să îmi şi iasă. Aia cu închisul laptopului. Ce am făcut azi? Ar fi prea mult de spus, iar nervii mei ar erupe din nou. Dacă mă doare capul? Cumplit, mulţumesc de întrebare.

Oricum, una peste alta, intru în programul de vară. Ceea ce înseamnă mai puţin net. Nu, mult mai puţin şi mai multă minte limpede pentru mine. Un timp voi sta departe de ceea ce înseamnă net. Nu şi de blog. Adică pe blog voi da o raită două. Doar am o poveste de terminat, ba chiar două. Şi apoi am nevoie să vorbesc cu voi. Nu ştiu, or fi nervii de vină, o fi scrisul de vină, vecinii?, nu ştiu, or fi şi ei, cu toate că în mare LE-AM ARĂTAT CINE E ŞEFUL – NEBUNA DE LA 2. Nebuna fiind eu. Dacă toată lumea mă întreabă eu de ce nu fac chefuri, păi ar trebui să încep, nu? Că nu prea înţeleg eu cum stă treaba. Dacă toţi se aruncă în puţ, hop şi eu? Aşa o fi în capul lor retardat. Dar nu şi în al meu. Ok, încet, încet îmi revin. Dar fac şi eu o pauză mică. NU DE BLOG, de restul netului. Uite, vreau să caut în dicţionar cuvintele pe care nu sunt sigură. Dicţionarul ăla cu foi de hârtie. Vreau să caut într-o carte de specialitate un subiect anume. Vreau să mă plimb. Vreau să mă bucur de căldura asta de afară. Vreau să mă duc la şcoală. Vreau să pierd timpul în folosul meu. Vreau să dorm, măcar puţin. Acum cât e linişte, că nu se ştie cât ţine. Ştiţi şi voi cum e omul. Da? Ştiţi? Bun.

Leapsa lepsuita

Din nou la leapşă. Maria Barbu mi-a dat o leapşă drăguţă. Dacă nu aş fi eu excesiv de nervoasă, ar fi chiar minunată. Nu, Dumnezeule, nu sunt nervoasă pe Maria, că doar nu îs chiar dusă. Veciniiiii, ştiţi, da?

Trecem peste nervii mei. Despre ce e vorba în leapşă. Să spun cinci lucruri amuzante despre mine sau funny. Cum o fi. Eh, dacă nu aş fi EXCESIV DE NERVOASĂ poate că mi le-aş aminti pe toate cinci. Să vedem:

1 Când sunt obosită, omul poate să îmi şi desenze, că tot ce vreau eu înţeleg.

2 Când întâlnesc un om şi prost şi cretin – şi sunt destui – încep să scot dicţionarul din cap şi îl fac varză.

3 Sunt blondă. Uneori şi mov. Mă amuz când nimeni nu se amuză. Ulterior, ceilalţi, amuzându-se fără să înţeleagă de ce.

4 Gafez la greu. Cu toate că mama a rămas stăpâna gafelor, nici eu nu am mult până acolo.

5 Sunt sadică cu propria-mi persoană. Şi e funny, zău că e, dar pentru alţii.

Maria cred că s-a înseşalt crezând că eu am mai multă imaginaţie. Mă rog, ea nu avea de unde să ştie că eu voi fi enervată. Păi, nu?

Am fost tentată să îi dau leapşa asta Manei, dar deja mai are una de onorat. Totuşi, dacă îţi faci timp, Mana, te rog. Aşa că am să o pasez la Manole în grădina cu flori Dar, ho, nu mă opresc aici. Ce, cei fără blog nu sunt şi ei funny? Cella, Steluţă Isabelle, Ana, Ionborgo şi toţi cei fără blog care vor să se prindă în joc. Sunteţi invitaţii mei. Logic, şi cei cu blog o pot prelua. Da?

Bun, acum puteţi să vă faceţi de cap, încă sunt nervoasă.

Asta pentru mama si pentru Isabelle.

Din Antologie

Tot timpul am fost interesată de psihologia umană. Când am scris textul ăsta – ahă, demult – toţi mi-au zis că sunt morbidă. Nu sunt, doar că e genul meu. Probabil că de aia am şi studiat psihologia infantilă, pentru că tot timpul mi-a fost teamă că nu voi fi în stare să înăbuş din faşă, problemele existenţiale, ale unui viitor copil.

Pe de altă parte am multă, multă treabă. Până pe 7 martie trebuie să terminăm scenariul Pro Tv-ist. Editura, îmi aminteşte cu dragoste că trebuie să termin şi cartea, până pe 20 aprilie, iar cartea… ehe… cartea nu e scrisă nici un sfert. Aşa că vă dau poveşti din antologie. Momentan. La următoarea pauză voi scrie ceva pentru blog, poate. Dacă nu, vă pun toată Antologia pe blog. Aşa de nebună. Poate mă dă şi pe mine editura în judecată Mnu, nu cred că mă dă. Am uitat, editura nu citeşte bloguri

Desigur, mai e şi o a doua editură care aşteaptă „Crima perfectă”. Mai e şi familia, care aşteaptă să îmi mai îndrept privirea şi către ea. Mai e şi viaţa, în general, care îmi spune că ar fi bine să mai şi trăiesc. Şi mai e şi şcoala, pe care mâine nu o pot rata. E chestia aia cu pedagogia. Aia e de neratat. Şi tot aşa. În aparenţă ai zice că nu e mare lucru. Aşa zic toţi. Dar ia să vă apucaţi voi să gândiţi trei subiecte de-odată. Unul comic, unul psihologic şi unul fantasy. Că pe mine mă doare deja mintea. Hai, bine, vă las să citiţi în linişte.

UMBRELE NOPŢII

Nu ştiu cum a început, unele cuvinte le-am scos din călimară, altele au curs pur şi simplu. Majoritatea le-am văzut în umbrele nopţii. Nu m-au speriat, aşa cum era de aşteptat. Le-am desprins de pe pereţi şi le-am aşternut pe hârtie.

Nu îmi amintesc decât că inima îmi bătea cu putere, simţeam cum vrea să iasă din piept. Îi cântam, în sinea mea, pentru a o linişti. Dar ea nu contenea să bată. Vedeam întunericul – nu îl vizualizam -, îl vedeam înăuntru meu; simţeam că nu este bine. Continua să mă cuprindă, până mi-a învăluit întreaga fiinţă.

Când am intrat prima oară în cameră am văzut totul aşezat altfel, când m-am trezit parcă cineva le schimbase dinadins; pentru a-mi face în ciudă. Am simţit o repulsie faţă de acel loc, şi totuşi, ceva mă chema, îmi spunea să mai stau.

Draperiile roşii ca focul mă înfiorau, îmi amintesc că atunci când am intrat erau galbene, sau poate memoria îmi joacă feste. Nici patul şi nici biroul, nu mai erau la fe, doar el. Tabloul acela înspăimântător. Ochii bărbatului erau ca ai unui animal gata să ucidă. Mă sfâşia parcă o durere mă cuprindea, nu ştiu de ce, dar privireea aceea mi-a ocupat întrega zi. Nu m-am mişcat din faţa portretului, de parcă trupul meu nu mai vroia să răspundă şi nici mintea.

L-am privit ore în şir; mă înspăimânta, şi totuşi, mă captiva. Nu cred că am reţinut chipul bărbatului, doar privirea. Ceva mistic care mă chema şi mă respingea. Nu am mai trăit o astfel de senzaţie, de emoţie…, nici nu ştiu cum să-i spun.

 În dimineaţa următoare nu l-am mai găsit. Menajera mi-a spus că am făcut o criză şi l-am sfâşiat. Nu îmi venea să cred! Să nu îmi amintesc nimic din toate astea, era absurd. Nu am crezut-o, şi l-am căutat în fiecare cameră, mă obseda, mă urmărea. Aveam ciudata senzaţie că şi el mă caută.

Puteam să-i simt respiraţie rece şi greoaie, aproape de obrazul meu. Dar de câte ori îl căutam din priviri, dispărea! O zi întreagă l-am căutat, şi el pe mine, dar totul a fost în van. Oboseala m-a cuprins. Aveam deja două săptămâni de când nu am mai mâncat nimic. Anemia sau nebunia, îşi spuneau cuvântul. M-am trântit pe covorul roşu din cameră şi am adormit.

Nu îmi amintesc să fi visat ceva, ştiu doar că am dormit. Când m-am trezit camera arăta altfel. Nu avea rost să întreb de ce? Îndotdeauna mi se răspundea: „ E doar imaginaţia ta”. Cât poţi să îţi imaginezi o cameră care se tot schimbă, şi se schimbă, şi se schimbă. Am hotărât să nu mai întreb, voiam să-mi văd de viaţa mea. Uitasem cum mai arată soarele, draperiile au fost trase tot timpul. Nu aveau suficientă grijă de mine, nu mă lăsau să văd sau să simt ceva.

Nu ştiam unde mă aflu şi de ce. Nu ştiam dacă sunt în vechea mea casă sau nu. Din când în când auzeam plânsul unui copil, dar ea îmi spunea că e doar imaginaţia mea. Mereu era vorba de imaginaţia mea. Întotdeauna am crezut că am o imaginaţie normală, dar ea infirma acest fapt.

În fine, nu am mai ascultat-o, nu mai avea rost. Mereu şi mereu, aceeaşi poveste. Nu ştiam de când ţine povestea asta, dar mi se părea o eternitate. Am hotărât să trag draperiile, să las lumina să intre. Aveam nevoie de îmbrăţişarea caldă a soarelui, mă simţeam moartă. Nu mai aveam sentimente sau gânduri, doar trăiri, pe care nu le înmagazinam. Le lăsam să treacă pe lângă mine, şi îmi vedeam de treabă. Am încercat din răsputeri să trag draperia, dar nu am putut, parcă mâinile mele erau din vată. Nu aveam nici o putere, totul se rotea în jurul meu.

Am strigat-o pe menajeră şi i-am poruncit, să tragă draperia. Mi-a spus ceva care m-a speriat: „Soţul dumneavoastră mi-a spus să nu las soarele să intre, orice s-ar întâmpla”, apoi a plecat fredonând o melodie. Soţul meu? Nu îmi aminteam nimic de el. Oare cât de bătrână sunt? Nu mă simt bătrână! Mi-am privit mâinile, erau moi şi catifelate şi nici urmă de riduri. Se pare că sunt tânără, totuşi. Nu îmi aminteam chipul meu, eram o străină, chiar şi pentru mine.

Nici urmă de vreo oglindă, să mă pot privi, nimic. Draperiile alea, parcă erau bătute în cuie. Doar întuneric, în viaţa şi sufletul meu.

Într-o bună zi a apărut tabloul. Ea mi-a spus că acolo a fost dintotdeauna, dar din pricina ultimei crize nu l-am observat. Ce rost avea să îi explic totul?

Nu mai avea rost să îmi explic nici mie; nu ştiam cine sunt, cum arătat sau unde sunt. Era pustiu, mult prea pustiu. Până nici privirea lui nu mă mai iscodea, eram doi străini. Eu în lumea mea, iar el într-a sa.

Nu ţin minte cât a durat, poate zile, luni sau ani; dar în dimineaţa aceea am simţit pentru prima oară mirosul ceailui de soc. Am băut tot, dintr-o înghiţitură. Mă simţeam altfel, parcă începeam o nouă viaţă. Doar ea mă chinuia. Nu o cunoşteam decât pe ea: o menajeră grasă, cu părul ca un cuib de cuci şi o voce mieroasă, prefăcută. Aveam impresia că îşi doreşte să mă înnebunească. Dar am început să nu mai sesizez schimbările, ştiam că după ce adorm, ea schimbă totul. Mă comportam ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Am învăţat să zâmbesc, puteam să îmi simt buzele cum se desprind uşor de faţă şi schiţează un zâmbet cald şi prietenos.

Nu îi plăcea că mă port aşa, a început să îmi spună lucruri stranii, dar eu nu o auzeam. Aveam în minte o arie de Bach, şi îi dădeam drumu, ori de câte ori se afla în preajma mea.

După mult timp, am auzit ploaia cum se opreşte zbuciumată pe pervazul camerei. Renunţasem de câteva săptămâi, să mai iau pastilele pe care mi le dădea. Acum aveam mai multă putere, puteam să îmi simt mâinile şi chiar şi degetele. Am tras cu putere de draperie, de data asta era albastră. Pentru prima oară am văzut cerul. Nu conta că plouă, cerul m-a fascinat de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Dar oare, când l-am văzut ultima oară? Nu îmi aminteam, dar nu îmi păsa.

Peisajul era grotesc, munţi înalţi şi înnegriţi de norii care au pus stăpânire pe magnificul cer. Erau oameni în curte. Curtea era formată din ziduri înalte de piatră, totul era din piatră. Era pentru prima oară când vedeam alţi oameni, în afară de ea. Am vrut să strig, să le spun că sunt acolo, dar chipul acela care a apărut în fereastră m-a oprit. Era atât de palidă şi de tristă. Trăsăturile îi erau frumoase, ademenitoare, dar chipul palid, cearcănele adânci şi ochii fără pic de viaţă, o făceau să pară îmbătrânită, fără vlagă.

Atunci nu am realizat că este chipul meu, asta am descoperit-o după câteva luni. Cred că au trecut mai bine de doi ani în care nu am văzut pe nimeni în afară de ea, şi atunci s-a întâmplat. Un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat ca un domn, a venit la mine. Mi-a spus că este soţul meu, că i-a fost dor de mine. Nu îl cunoşteam, mi-aş fi amintit de el cu siguranţă. Nu ştiam cine este sau ce vrea. Dar nu l-am lăsat să vadă asta pe chipul meu, m-am comportat normal, i-am zâmbit şi m-am prefăcut că îl ascult. A vorbit câteva ore, fără întrerupere, dar Bach m-a salvat, ca de fiecare dată.

Când a plecat mi-a strecurat o oglindă, nu pot spune că nu m-am bucurat. Asta îmi doream cel mai mult pe lume, să îmi pot vedea chipul. M-am privit îndelung. Nu pot spune că sunt o femeie urâtă, eu nu mă văd aşa; doar anii şi-au pus amprenta pe chipul meu, angelic cândva. Am dedus că am în jur de treizeci de ani, dar arătam de cel puţin patruzeci.

Într-o altă zi, ea, mi-a spus că am voie să ies afară, cu ceilalţi. Renunţase de ceva timp să-mi mai schimbe lucrurile prin cameră. Am determinat-o să nu o mai facă şi chiar dacă ar fi continuat, nu mi-ar fi păsat.

Am părăsit încăperea, pentru prima oară de mult timp, privirea aceea a prins viaţă. L-am privit, doar o dată, şi i-am zâmbit. Am simţit nevoia să fac asta, nu pot spune de ce. Parcă simţeam că nu am să-l mai văd vreodată, simţeam că o dată ce voi părăsi camera, nu mă voi mai întoarce.

Nu îmi mai amintesc nimic de atunci, nici acum nu ştiu cine sunt. Pot spune doar că am vreo şaizece de ani. Din ziua aceea nu m-am mai privit în oglindă şi nu am mai văzut pe nimeni, în afară de ea. Imaginea mea s-a blocat pe umbrele nopţi, le pictez în gând. Ca şi cum aş vrea să imortalizez ceva, dar nu ştiu ce. Închid ochii, ploapele se lasă grele, mult prea grele. Ştiu că îi închid pentru ultima oară. Şi ea mă urmează.