- Crezi că lumea se poate sfărâma dintr-o simplă atingere a degetelor?
- Nu ştiu, răspunsei eu. Era una din zilele alea în care nu ştiam ce simt. Nu aveam chef să îi vorbesc. Aşa că m-am întins plictisită după cartea mea. Eram puţin ca Travis, prinsă între două lumi, dar în final mă întorceam doar la cea pe care o percepeam a fi reală.
- Citeşti mereu aceeaşi carte. De fiecare dată când nu vrei să îţi înfrunţi demonii, te ascunzi în cochilia ta. Iar cartea aia, parcă ar fi singurul tău Dumnezeu.
Nu i-am răspuns, dar, într-un gest automat, am pus cartea la loc. Venise primăvara, iar eu nici măcar nu o remarcasem. Eram doar eu, închisă în aceeaşi cameră şi în aceleaşi gânduri. Niciodată nu se întâmpla nimic, iar discuţiile alea mă oboseau.
- … şi viaţa, termină ea.
Abia atunci mi-am dat seama că ea vorbise în continuare. Zâmbea. Dădea din mâini. Încerca să îmi spună că viaţa e dincolo de acea cameră. Şi cumva, habar nu am cum, eu nu voiam niciodată să o bag în seamă. Ştiam că e aşa, dar era mai presus de mine. De câte ori mă hotăram să părăsesc încăperea, intervenea ceva. Ceva total lipsit de sens şi pentru mine, dar şi pentru ea.
- Asta înseamnă să trăieşti, să cunoşti, să cercetezi. Nu te poţi ascunde toată viaţa în cărţile tale.
- Cărţile îmi dau puterea de-a trăi, îi spusei eu, deloc convinsă.
- Numai viaţa îţi poate da puterea de-a trăi. Să simţi omul, să-l atingi, să îi cunoşti gândurile.
- Nu poţi cunoaşte niciodată un om. Nu reuşim să ne cunoaştem nici pe noi, cum să reuşim să-l cunoaştem pe altul?
- Gândeşte-te la fiecare om ca la un personaj. Personajele ţi le iei din viaţă. Îţi aminteşti, vorbeam odinioară despre oameni. Despre personajul perfect. Personajul care nu e nici bun, nici rău. E ca în viaţă.
Nu puteam să o mai ascult. Avusesem discuţiile astea la infinit. Discuţii despre personaje. Dar mă întrebam, şi nimeni nu mă poate judeca pentru asta, ce fel de personaj sunt eu. Ce fel de personaj eşti tu? Cât de mult ne cunoaştem? Şi câte lucruri aş putea să fac? Lucruri pe care, momentan, nu ştiu că le pot face?
- Viaţa e în tine.
Poate că au fost ultimile ei cuvinte. Poate nu. Şi totuşi, eu ce fel de personaj sunt? Dar tu?
Ciuline. Sunt „personajul ciuline”. Nu vă apropiaţi.
Sufletul meu a rămas încuiat. Mult prea încuiat ca să mai creadă că mi se pot întâmpla şi lucruri frumoase, altele decât visele mele nestingherite de nimeni până acum. De dorinţa de a vedea munţii doar de la Sinaia, şi de ghiocei, şi de floarea soarelui, şi de imaginara mea cabană din munţi, şi de muzică blândă, şi de brazi şi de parfumul lor divin, şi de un căţel pe care îl am tot în gând, de unde mă apără şi mă iubeşte cum numai un căţel ştie să iubească, şi de un cal negru, şi de un foc în miez de noapte cu mine şi un bărbat fără chip, şi de multe cărţi – adesea cele mai bune şi singure prietene -, şi de un fotoliu primitor, şi de un pian la care mi-a plâns sufletul toată viaţa, şi de trandafiri albi, în grădină şi pe clanţa uşii, şi de ghiocei şi brânduşe, de miros de pâine caldă, de miros de pământ proaspăt întors, maci ca multe rubine în grâu de aur, flori de câmp pline de rouă, miros de iarbă acum cosită, de zăpadă proaspătă, miros de cozonac făcut de bunica în ajun de Crăciun – cel mai bun din lume -, dar care nu mai e demult, dorul şi durerea ca de fier încins pentru al doilea copil pe care nu l-am mai născut şi care îmi aduce aminte ce vinovată şi păcătoasă şi slabă fiinţă de lut şi muritoare sunt, şi de dragostea curată închisă în adâncul fiinţei mele de care am crezut că nimeni nu are ce face, de prea multe ori, ce păcat.
Şi de ciulini. Am descoperit că îmi plac ciulinii. Pentru că nu îi vrea nimeni. Dar ei îşi văd de treaba lor cu toţi spinii lor în apărare. Eu. Aşa mă văd. Un ciuline. Când mă uit la mine (rar) asta văd. Un ciuline. Nu vă apropiaţi.
Isabelle,Xreader,Oana…luaţi-vă calciul cu mult,mult soare,blogul ăsta-i perfect,are tot ce-i trebuie,primăvara suntem toţi ,puţin,trişti… :)
şi în aproape toate cazurile fără motiv aparent
propun să ne-ntristăm cu schimbul pentru că mie una chiar îmi pasă de tisteţile cui le recunpaşte,asta ducîndu-mă cu gîndul la Laura …da,probabil suntem îngeri cu o aripă şi sigur nu putem merge mai departe decît ţinîndu-ne de mînă
eu ,cu mîna întinsă ,vă rog Isabelle şi Xreader nu fiţi trişti
Oana,tu n-ai voie să fii tristă,tu eşti sacrificată de Merlin să-ţi întristezi cuvintele scriind pentru noi…să ne treci întristările :)
Crina Dunca
februarie 26, 2008 la 9:43 pm
Ciuline. Sunt „personajul ciuline”. Nu vă apropiaţi.
Sufletul meu a rămas încuiat. Mult prea încuiat ca să mai creadă că mi se pot întâmpla şi lucruri frumoase, altele decât visele mele nestingherite de nimeni până acum. De dorinţa de a vedea munţii doar de la Sinaia, şi de ghiocei, şi de floarea soarelui, şi de imaginara mea cabană din munţi, şi de muzică blândă, şi de brazi şi de parfumul lor divin, şi de un căţel pe care îl am tot în gând, de unde mă apără şi mă iubeşte cum numai un căţel ştie să iubească, şi de un cal negru, şi de un foc în miez de noapte cu mine şi un bărbat fără chip, şi de multe cărţi – adesea cele mai bune şi singure prietene -, şi de un fotoliu primitor, şi de un pian la care mi-a plâns sufletul toată viaţa, şi de trandafiri albi, în grădină şi pe clanţa uşii, şi de ghiocei şi brânduşe, de miros de pâine caldă, de miros de pământ proaspăt întors, maci ca multe rubine în grâu de aur, flori de câmp pline de rouă, miros de iarbă acum cosită, de zăpadă proaspătă, miros de cozonac făcut de bunica în ajun de Crăciun – cel mai bun din lume -, dar care nu mai e demult, dorul şi durerea ca de fier încins pentru al doilea copil pe care nu l-am mai născut şi care îmi aduce aminte ce vinovată şi păcătoasă şi slabă fiinţă de lut şi muritoare sunt, şi de dragostea curată închisă în adâncul fiinţei mele de care am crezut că nimeni nu are ce face, de prea multe ori, ce păcat.
Şi de ciulini. Am descoperit că îmi plac ciulinii. Pentru că nu îi vrea nimeni. Dar ei îşi văd de treaba lor cu toţi spinii lor în apărare. Eu. Aşa mă văd. Un ciuline. Când mă uit la mine (rar) asta văd. Un ciuline. Nu vă apropiaţi.
februarie 26, 2008 la 10:04 pm
Stii ceva, sora mea? Si ciulinii sunt frumosi. De ce esti trista? De doua zile esti trista.
februarie 26, 2008 la 10:15 pm
Daca intereseaza pe cineva si eu sunt trist
, asa fara motiv.
februarie 26, 2008 la 10:17 pm
EU cred ca de vina e blogul asta. Ce aveti toti?
februarie 26, 2008 la 11:04 pm
Isabelle,Xreader,Oana…luaţi-vă calciul cu mult,mult soare,blogul ăsta-i perfect,are tot ce-i trebuie,primăvara suntem toţi ,puţin,trişti…
:)
:)
şi în aproape toate cazurile fără motiv aparent
propun să ne-ntristăm cu schimbul pentru că mie una chiar îmi pasă de tisteţile cui le recunpaşte,asta ducîndu-mă cu gîndul la Laura …da,probabil suntem îngeri cu o aripă şi sigur nu putem merge mai departe decît ţinîndu-ne de mînă
eu ,cu mîna întinsă ,vă rog Isabelle şi Xreader nu fiţi trişti
Oana,tu n-ai voie să fii tristă,tu eşti sacrificată de Merlin să-ţi întristezi cuvintele scriind pentru noi…să ne treci întristările
februarie 26, 2008 la 11:17 pm
Cella, Isabelle, Xreader, Oana va invit la un hug in grup
)
februarie 26, 2008 la 11:21 pm
Imbratisari gratis pentru toata lumea! Imbratisari gratis pentru toata lumea! In primavara asta este interzisa tristetea!
februarie 26, 2008 la 11:51 pm
O îmbrăţişare de la Laura.
Şi pe Yanni de la mine, cu drag.
http://www.trilulilu.ro/morocos/70dc42199e03c8
februarie 27, 2008 la 6:41 am
Tu eşti blondă, iar eu sunt personajul ideal…
Ăsta-i cel mai cehovian text al tău de până acum…
februarie 27, 2008 la 6:48 am
Eu sunt asa cum iti inchipuiti tu.
februarie 27, 2008 la 6:51 am
erata :taie-ti sa ramai cu inchipui
februarie 27, 2008 la 9:47 am
Astăzi mi-ar fi plăcut aşa ceva …
http://www.trilulilu.ro/ioanantonhristu/f543fcabf10028
februarie 27, 2008 la 11:39 am
Cella, eu nu sunt trista. Pai doar ce ne-am imbratisat cu Laura, in grup
Vania, tu esti personajul ideal, iar eu sunt blonda
Dar blonda asta o sa moaraaaaaa, atata treaba are. Dar facu pauza sa ia o gura de cafea.
Omu’, daca esti asa cum imi inchipui eu, e perfect.
Steluta, esti o dulce azi
februarie 27, 2008 la 11:54 am
Nu io, Ennio Morricone e.
februarie 27, 2008 la 7:29 pm
[...] Dau leapsa mai departe cui o vrea, desi ma tenteaza sa si numesc pe cineva, cred eu, cu inspiratie, care este Oana. [...]