Trecut-au anii peste ea ca o ninsoare lină. Era doar ea, singură şi tristă, în lumea îngheţată a Morţii, Doamna Albă sau Alnwë aşa cum era numită. Şi care era păcatul ei? Crezuse prea mult în oameni.
Să vă explic:
Atunci când elfii evadează din singurul lăcaş pe care îl cunosc: pădurile înverzite, chipurile reci şi serioase, făurirea armelor şi cântul războiului; o fac pentru că inima lor e altfel. E mai umană. Vedeţi voi, voi toţi cei ce citiţi, elfii sunt mult prea serioşi de felul lor. Nu prea ştiu a glumi şi orice le-ai spune, trebuie să aibă sens. Altfel, elful, nu te ia în serios. Dar când Yarruna a fugit de lângă ei, sufletul îi era atât de cald, că nu mai suporta răceala semenilor. Şi unde a ajuns? Aruncată într-o mare de oameni ce păreau a avea suflet.
Cum a început povestea ei? E simplu.
A cunoscut mulţi oameni, pe unii i-a plăcut, pe alţii nu. Ea dăruia şi dăruia, tot suflet, că nu avea alte lucruri de oferit. Avea doar suflet. Averea ei rămăsese ascunsă pe teritoriul elfilor şi oricum, sufletul nu poate fi cumpărat. Şi după ce oamenii au trădat-o şi au trădat-o, ea a cunoscut-o pe ea, regina viselor. Regina, blândă, fragilă cu chip de înger şi gând de suspin. Iar elfa, a cărei inima abia se descreţise după atâta suferinţă, a îndrăgit-o pe loc. Şi-a zis: „Ea e regina sufletului meu, în ea mă încred ca într-o soră şi ca într-o mamă”. Trecut-au zile câteva. Nu multe, nu chiar multe. Iar între ele domnea o linişte plăcută, un sentiment de înţelegere reciprocă. Un gând, abia, de mai străbătea limitele inimilor lor. Şi care limite? Nu erau limite. Şi elfa, în fericirea ei, a uitat că şi regina viselor, în nemurirea ei, era tot om. Şi-atunci când cavalerul întunecat s-a întors dintre cei mulţi, elfa aprig a simţit mânia asupra ei. Şi nici mânie nu era. Poate, mai degrabă, o ironie fină. O schimbare, nu bruscă, fragilă dar evidentă. Ceva s-a spart. Şi dintr-o dată, regina, era prea sus, prea mândră şi prea mare, pentru ca elfa s-o mai poată ajunge.
Şi mă întrebaţi ce e cu gerul şi cu Alnwë, vă spun, nu vă grăbiţi aşa. Povestea e mult mai lungă. Peripeţii? O mie. Sentimente? Păi ar fi trebuit să vă daţi seama deja. Au fost de toate. Şi suferinţe, da, păi cum? Fără? Nu, nu se poate, ce poveste ar mai fi asta. Fără sentimente, peripeţii şi suferinţe? Nu ar mai fi. Alnwë nu a corborât din prima, din regatul ei sumbru, nu, asta s-a întâmplat după Merlin. Ah, ce implicaţie are Merlin? Nu una prea serioasă. Doar că Merlin, trecând pe drum, o vede pe elfă cu lacrimi în ochi. Şi o întreabă:
- Elfă, dragă, eu sunt bătrân şi auzul nu îmi mai e bun, dar ochii încă mai pot zări lacrimile tale. Oare ce-l face pe un elf să plângă cu atâta uşurinţă?
Iar ea, cu ochii verzi, ce-i ridică spre el, printre suspine, spuse:
- Oare toţi oamenii sunt la fel? Fără inimă. Oare ei nu se gândesc că rănesc acolo unde nu ar trebui s-o facă, drept în inimă?
Merlin, ţinându-se în baston, cu grijă, se aşeză lângă ea. La început, cu teamă, îi mângâie părul negru. Cu glasul tremurând el îi vorbi:
- De oameni am avut parte toată viaţa mea. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Important este să îi privim în ochi ca să le cunoaştem firea. Iar pe alţii, oricât de mult am vrea să îi cunoaştem, oricât ne-am zbate, nu reuşim. Nu trebuie judecaţi, ei funcţionează după alte legi ale sufletului.
Atunci, Alnwë, simţi o durere în inimă şi îşi spuse sie: „ Elfa trebuie să aibă suflet de gheaţă, altfel lumea se va duce de râpă”. Atunci decise Moarte că locul Yarrunei e pe tărâmul de gheaţă. Iar gheaţa avea menirea de-ai răci sufletul.
Concluzia? Omul e cum e, bun sau rau, sincer sau nu, înţelegător sau neînţelegător. Dar un elf, întotdeauna, orice s-ar întâmpla, nu are voie să se umanizeze. Celelalate concluzii, dacă e cazul, le trageţi voi. Eu am vorbit cu Alnwë şi mi-a povestit. Asta e singura concluzie pe care am putut s-o trag. Poate pentru voi povestea e mai clară. Cine ştie?
Cu elfi am mai vorbit, i-am cunoscut în fel şi chip, cu bune şi rele. Gnomi? Câţiva, mai acătării, căci ei sunt cam impulsivi, cam nervoşi din fire. Cam altfel. Elpizi, cunoscuţi şi ca făpturi întunecate, o, da. Multe interviuri, multe vorbe, multe gânduri. Iar ei, în întunecarea lor, sunt chiar luminoşi. Poate prea serioşi. Viaţa lor e în alb şi negru, fără nuanţe. Ei ştiu exact ce sunt şi cine sunt, dar nimeni altcineva nu îi va înţelege vreodată. Vrăjitoare? Prea multe, de prea multe soiuri, de prea multe feluri, de prea multe culori. Magicieni ai gândurilor? Da, şi din ăştia. Ce sunt ăştia? În altă poveste.
Şi apoi zânele. Ce vă închipuiaţi voi? Credeaţi că ele sunt fiinţe mici, fragile şi cu aripioare? Nuu, sunt fiinţe ca noi: înalte, frumoase şi da, cu aripi. Poate puţin mai sensibile, dar destul de reticiente şi de agresive atunci când se simt ameninţate.
Şi da, m-am întâlnit cu o zână. Doar ştiţi că sunt avidă după interviuri. Ştiţi, cine nu ştie? Doar mi-au dat oamenii de la revistă posibilitatea de-a publica. „Ai interviu?”, „Normal”; „Atunci publică că oricum nu scăpăm de tine”. Şi când m-am întâlnit cu zâna, ce credeţi?, i-am luat un interviu.
INTERVIU CU O ZÂNĂ
(Atenţie, interviul a se citi pe melodie. Îi mulţumim Cellei pentru youtube)
Eu: Zânele, se spune, că sunt doar poveşti. Care e realitatea voastră?
Zâna: Realitatea nu e pentru zâne, noi trăim în lumi colorate. Fiecare zână trăieşte în culoarea ei.
Eu: Ce fel de politică adoptă zânele?
Zâna: Nu pe a lui Băsescu, asta e clar. Dar cum noi nu ne subordonăm regulilor umane, să zicem că avem o politică monarhală. Mă rog, e ceva monarhie îmbinată cu ceva comunism. Că învăţăm numai ce e rău de la voi, de aia nu ne mai dezvoltăm.
Eu: Viaţa unei zâne a mai lungă decât a unui om, ceea ce presupune că o zână are timp să facă mai multe schimbări.
Zâna: Păi da, că de lungimea vieţii depinde omul. Asta s-o crezi tu. Nu vezi? Pentru voi tot ceea ce contează e banul şi puterea. Nu prea aveţi suflet. Şi dacă îl aveţi îl ţineţi prizonier. Să nu cumva, Doamne fereşte, să se descopere că puteţi avea şi sentimente. Dar voi sunteţi materialişti şi oricât aţi trăi, tot bani pe pâine aţi visa.
Eu: Dar voi nu aveţi nevoie de bani?
Zâna: Noi nu avem nevoie decât de aripi, aşa cum voi aţi avea nevoie de suflet. Dacă aripile ne rămân tinere, atunci, şi noi suntem fericite.
Eu: Cam cât trăieşte o zână?
Zâna: O zână trăieşte atâta timp cât e fericită. Atunci când zânele sunt triste, mor.
Eu: Ce părere ai despre viaţă?
Zâna: Viaţa nu e un dar, să ştii de la mine, viaţa e un drept. Şi ai dreptul să îţi protejezi acest drept. Dar ce ştiţi voi oamenii despre asta?
Eu: Spune-ne tu, învaţă-ne.
Zâna: Câţi nu au încercat să vă explice? Elfii au povestit secole la rând, iar oamenii au preferat să îi închidă în cutiuţa uitării. Oricum nu aţi înţelege, pentru că nu e în natura voastră. Priviţi în jurul vostru şi o să vedeţi că nu sunteţi capabili să vedeţi rozul, voi vedeţi doar bezna. Iar lumina, automat, vine în acelaşi timp cu banul.
Eu: Dar nu sunt toţi oamenii aşa.
Zâna: Sigur că nu, aşa spuneţi toţi. Convinge-mă! (Da clik)
Cadouri din suflet, cu suflet, ar trebui să primim cu toţii. Materialul contează mai puţin atunci când dăruieşti un suflet pentru un suflet. Desigur, dacă aş fi fost mai aproape fizic de sora bloagă, i-aş fi cumpărat cel mai frumos cadou. Apropo, Isa, care e cel mai frumos cadou pe care ţi l-aş putea oferi? Nu, încă nu e ziua Isei, dar mai e puţin. Puţin de tot. Iar eu vreau să-i ofer cadoul meu. Desigur, îi dăruiesc doar suflet, o melodie şi multă, multă dragoste.
Soră bloagă, soră om, soră siameză, îţi doresc să ai parte de tot binele din lume şi să fii mereu fericită şi împlinită. Sănătoasă, foarte sănătoasă, ca să poţi trece peste toate. Fiecare zi din viaţa ta să-ţi aducă cel puţin un zâmbet. Chiar dacă e unul mic. Toţi oamenii sunt frumoşi când zâmbesc. Tu eşti frumoasă prin sufletul tău, ştiu, dar vreau să zâmbeşti mereu. La mulţi ani! Şi să ai parte de tot ceea ce îţi doreşti. Şi inima ta să rămână veşnic tânără şi frumoasă.
P.S Gata e 12, e ziua Iseiii, puteti incepe La multi aniiiiiiiiiiiii!!!!!!
Toate zilele frumoase, până la urmă, se înghesuie într-o singură amintire, unică şi comună. Un vis, întotdeauna te trezeşti dintr-un vis, cu o amintire plăcută sau nu. Poţi avea o rază în inimă sau poţi avea un ghimpe. Şi de aici, ajungem la poveste.
Nu a trecut un an de când am blog. Mă rog, bloguri. Au fost multe, zăpăceală mare. Şi pentru voi şi pentru mine. Cred că mai mult pentru mine, decât voi. Că Tata Borgo a constatat ieri că nu sunt în toanele mele, despre asta nu vă mai zic, a fost, s-a dus, mai este, dar eu nu vă mai zic. Nici de blog nu vă mai zic. Doar trebuie să îi fac poveste şi mai e până atunci. Îl sărbătorim abia în iulie. Vă spun eu. Era prima săptămână din iulie, că aveam examene şi am plecat la mare Ho, după examen m-am dus direct pe şezlong. Am făcut o baie în piscină, nu de alta, dar marea era murdară, că marea era tot la români, deci murdară rău; şi am stat vreo două zile la soare. Mai puţin atunci când nu era soare. Şi da, mai intram şi pe blog, mai mult noaptea, dar intram. Pentru că atunci, ideea mea de blog era alta, acum, s-a schimbat, s-a rotit, ceva cu o sută optzeci de grade. Şi de ce să mint, dar ideea de blog se roteşte în fiecare zi. Mereu descopăr ceva, pe cineva. E o treabă cu suflete, cu surori, bloage sau nu. Cu oameni care sunt oameni, dar şi cu oameni care nu sunt oameni. Şi ca să nu mai lungesc vorba, ţinând cont că am fost nevoită să las calul (desigur, cine ştie cunoaşte ), vă las cu un interviu inedit pe care l-am „furat” de la Petria. Have fun!
Dumnezeule mare, oamenii ăştia mă lasă fără cuvinte. Cât de frumos e să aflii prin putere virtuală că ai atâţia prieteni. Cella, îţi mulţumesc pentru youtube, abia aştept să îi scriu povestea filmuleţului. Numa’ de s-or potoli ăştia cu bordmaşina, că dau din lac în puţ
La Isabelle, Cella şi Manole, mă aşteptam să facă „scandal” că doar ce am bocit împreună. Dar am rămas impresionată de Blue şi de Corina. Cu Blue am mai comunicat pe bloage, cu Corina nu am avut contact direct, verbal şi foarte online, decât atunci când s-a produs o nenorocire. Cu toate că îi citeam blogul, dar uneori, când e vorba de politică mă abţin, că e ca la fotbal şi îmi vine să zic urât şi tocmai ce vorbeam cu X-ul meu şi îi spuneam că am perceput-o pe Corina ca fiind foarte sensibilă. Adică împreună bârfeam blogul. Şi culmea e că nu m-am înşelat. Corina chiar e sensibilă. E greu să percepi un om prin ecranul televizorului, dar aici a fost altceva. Şi da, Corina e prietena noastră. Gata, s-a dat decret. Au zis toţi: Cella, Isabelle, Blue, Manole şi cine a mai zis, mâna sus.
Adevărul e că nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.
Azi, m-am gândit mult la Manole şi apoi am citit-o şi am ştiut cât e de tristă. Ştiam că ea e mai tristă ca mine. Şi m-am gândit că ea nu e nebună, ca mine, şi am avut dreptate. Normal, aţi fost voi toţi, dar suferinţa ei era mai apăsătoare în mintea mea. Încă mai am o gheară pe inimă, dar o să treacă şi aia. Probabil că m-am grăbit eu cu concluziile sau am fost prea încărcată aseară de tot. Sau poate aştept eu de prea mult timp o minune şi ea nu mai vine. Cine ştie, într-o zi va veni şi minunea mea. Dar până atunci vă admir pe voi, în tăcere. Căci sunteţi oameni cu probleme mai mari şi mai dureroase ca ale mele, dar ştiţi cum să treceţi peste. Şi da, mi-aţi dat o lecţie. Am învăţat-o. Poate că uneori ar trebui să încerc să mai dau răul şi la o parte.
Vă mulţumesc şi vă ador! Dar ştiţi deja
P.S Si cum sa o uit eu pe Cristal si pe Kmi. Iertare cu plecaciune
Crina Dunca
La multi aniiiiiiiiiiiii!!!!!!
