Romania Fantasy

Mă gândeam doar că habar nu am ce să vă scriu. Poveşti? Nu, nu astăzi, nu de alta, dar parcă săptămânile astea două mi-au cam mâncat energia. Tot e bine, alţii au rămas fără laptop Ceea ce mi s-ar părea de două ori mai rău. Aşa că mă gândeam dacă vă daţi seama cât de repede se citeşte o carte şi cât de greu se scrie.

Atunci când termin de scris o carte, ceea ce, miraculos, nu mi s-a mai întâmplat în ultimul timp, respir atât de uşurată, încât am impresia că am trecut peste cel mai greu examen al vieţii. Vedeţi, până nici viaţa în sine nu mi se pare atât de cumplită. Că am trecut peste astea două săptămâni e aproape un miracol. Una peste alta, da, blogul poate ucide. Acum, mamă, fii serioasă, nu mor. Mai rău mă ucide regina arkudă şi scenariul. Trebuie să mărturisesc că atunci când voi termina cu scenariu, voi da un chef. Desigur, vă invit. Dacă în viaţa mea am avut de trecut un test mai cumplit, păi, staţi aşa că mai e până îl trec. Dar, oricum, tot despre ăsta era vorba. Aşteptarea, de fapt, asta mă omoară. Am cam lenevit, ce-i drept, şi gata, ar trebui să îmi cam revin. Mă rog, cu aşteptarea scenariului încă mă mai lupt. Încerc să ignor, să trec peste, dar tot mă gândesc. Desigur, e complicat şi confidenţial. Aşa că tac. Mă întorc la cărţi? Nu, mă întorc la România Fantasy, doar v-am spus că deviez mereu de la subiect.

Ce e România Fantasy (dati de scrol in jos)? Un articol, un articol scris de mine. Culmea, nu la nervi. Un articol ce ar fi trebuit să apară în Germania sau Australia, dar a apăurt în Los Angeles. Mesajul a sosit aşa: „Materialul a fost publicat in revista CLIPA

din Anaheim, Los Angeles, California.

Have a looK! Pacat ca poza nu e prea clara…

 

V-am spus eu, încurcate sunt căile Domnului.

Acest articol, care nu a fost scris la nervi, ci a fost doar o stare de moment, a apărut prin amabilitatea domnului George Roca. Pe care nu l-am cunoscut datorită blogului, ci datorită revistei “Noi, Nu!”. Un om de milioane pe care îl puteţi cunoaşte mai bine dând clik pe numele lui. Şi totul a pornit de la un interviu. Ah, Victor, îţi aminteşte de ceva?

Acum să nu credeţi că toţi oamenii care îmi oferă un interviu şi rămân. Nu, nicidecum. Majoritatea zic şi pleacă. Fără alte pretenţii, fără cafele, fără mesaje pe mail sau pe mess. Şi asta îmi aminteşte, normal, de Sergiu Someşan, care a dispărut brusc. Iar eu mă tot întreb dacă o fi bine sau nu. Nu îl uit nici pe Ovidiu Bufnilă, omul care mi-a luat mereu apărarea în anumite împrejurări. Cum să-l uit? Desigur, nu am mai comunicat, dar asta nu înseamnă nici că suntem certaţi. Unii au rămas mai aproape, alţii sunt mai departe. Depinde, comunicarea a fost de la om la om, iar afinităţile au existat sau nu. Depinde, cum am spus.

Să nu credeţi că doar blogul mi-a adus noi cunoştinţe. Nu, nici pe departe. Pe vremea în care blogurile erau doar poveşti eu îl cunoşteam pe Robert Lazu şi pe Gyuri Deak. Dacă nici asta nu e o mândrie, atunci care mai e?

Colaborări am avut eu şi cu Observatorul din Toronto, dar fără nici un lipici omenesc, dar asta nu înseamnă că nu au fost conversaţii politicoase şi, la un moment dat, pe domnul cu care am tot corespondat eu, l-am văzut şi la TV, într-o emisiune despre românii din Canada. Cred că abia atunci am realizat că există cu adevărat.

Câte sunt de spus despre vremurile alea, câte… Poate mâine voi publica o poveste scrisă în 2003. Mă rog, poveste e mult spus, nu aveam atunci un stil, furam. Aşa cum o ghicitoare fură meserie, cam aşa făceam şi eu. Stilul mi l-am descoperit mai târziu. Când am mai crescut. Aşa cum mi-am descoperit, de curând şi vocea responsabilităţii propriilor decizii. Exista şi aia, dar nu ştiam eu de ea.

Enjoy.