Zborul

 

Our zbura. Îşi dădu seama că are suficient timp pentru a-şi pune gândurile în ordine. Şi, pe deasupra, îşi dădea seama că aterizarea avea să fie destul de dură. Dar până atunci… mai avea… hehe… destul. Desigur, ar fi putut rămâne în Mnemess. Ar fi putut deveni rege sau, le-ar fi putut explica celorlalţi că nu îşi doreşte asta. Ceea ce ar fi implicat o anume libertatea, cunoaşterea unei piticuţe. Câţiva copii, nu prea mulţi. Doi ar fi fost suficienţi. El nu era din clanul ăla în care se făceau copii în neştire. Era o bardă de oţel, iar ei nu aveau nevoie de mulţi moştenitori. Apoi, pentru distracţia proprie, ar fi putut să îi sâcâie pe cei din celelalte clanuri. Şi aşa şi-ar fi asigurat şi distracţia. Ceea ce ar fi fost mai puţin periculos decât şutul uriaşului.

De avea să scape cu viaţă din asta, desigur, avea să îşi recalculeze opţiunile. Dar ca să scape cu viaţă, odată aterizat, trebuia să facă pe mortul. Ceea ce nu îi stătea în fire unui pitic. Logic.

Aterizarea nu fu atât de rea pe cât crezuse el. Ţinând cont de viteza şutului, de cum îl ridicase pe unghiile picioarelor şi cum îl propulsase în aer. Adică, să fim serioşi, se putea şi mai rău. Un om ar fi zburat, poate, ceva mai mult, iar aterizarea ar fi fost de-a dreptul dezastroasă. El doar îşi scrânti glezna de la piciorul drept. Ceea ce nu era o tragedie, pentru că, un pitic, oricând, putea să meargă într-un singur picior.

Our ateriză cu faţa în mocirlă. Ceea ce, normal, nu era tocmai o opţiune plăcută. Dar, era mai bine decât preconizase. Chip murdar şi gleznă luxată. Hehe, pagubele nu se ridicau la mult. Toporişca era la locul ei, capul încă îi stătea pe umeri, iar uriaşul îl scosese din calcul. Acum, la fel de bine, putea să îşi aprindă pipa şi să-i lase pe ceilalţi să se descurce. Chiar dacă ar fi pierdut întreaga distracţie, dar, dintr-o dată, tutunul îi păru o variantă mai sănătoasă. Ar fi putut la fel de bine să fugă spre corabie. În fine, fuga e un cuvânt prea complicat în condiţiile de faţă. Dar nici mersul şontâc nu i-ar fi adus daune. Orice era mai bine decât să cadă bestia de uriaş peste tine şi să te trezeşti terci. Asta dacă s-ar mai fi găsit, cel puţin, terciul din el. Normal, mai avea o opţiune. Aceea de a ieşi din raza uriaşului şi a trage un pui de somn.

Dar de ce înşira el toate astea când era vorba de încăierare. Să fim serioşi, nu ar fi putut nici în ruptul capului să se abţină de la bătaie. Era bătaie, da? Era? Desigur. Iar oamenii ăia, să-i ia dracu’, nici măcar nu îi plăcea, dar fata aia se milogea deja că a murit piticul. Lasă, avea să le arate el lor cum moare un pitic. Se opri o clipă. Nu, nu asta voia să le arate. Moartea nu era încă una din opţiuni, normal. Oricum, avea să le mai dea ceva fiori. Şi dacă se plictisea, putea face oricând pe mortul şi apoi să dispară tip-til. Da, asta era soluţia.

Acum, că totul fusese pus la punct, Our îşi vântură toporişca deasupra capului şi porni la război. Sau, ca să fim mai corecţi, se duse drept în gura lupului.

 

P.S: Normal, ceea ce vă spun eu aici, nu are nici o legătură cu vreun roman. Neuronul e de vină.

 

P.S1: Deoarece am răcit din nou şi zac, singurele aventuri pe care vi le pot împărtăşi îi aparţin lui Our. Mâine o fi mai bine.