Oana Stoica Mujea

Mai întâi, nu uitaţi, aici şi aici.

Mai apoi: întâlnirea cu centaurul, originala, necorectată, e cam târziu şi nerevizuită, tot cam târziu e. Şi gata, că mai am puţin şi vă pun toate cele două sute de pagini aici. Restul e doar Our, pe cont propriu, în altă poveste.

Se treziră cu noaptea în cap din pricina zgomotului de copite. Adormiseră în copaci. Până şi Our fu de acord că oriunde e mai confortabil decât în burta balenei. Copacii păreau perfect normali, dacă nu ar fi fost sclipirea aia ciudată, ca o vopsea transparentă şi totuşi vizibilă. Pădurea era atipică, pentru că Fraã nu mai zărise pe niciunde o pădure pavată cu pietre ca de cristal, atât erau de albe şi de stransparente. Când zgomotul copitelor se auzi, toţi trei se treziră. Nici unul nu răsuflă, nu mişcă şi nu îndrăzni să privească. Fraã îşi duse mâna la spadă, aşteptându-se la orice. Our îşi trase şi el toporişca, uşor, cu grijă, asigurându-se că nu face prea mult zgomot. În schimb, Slã, se mulţumi să se gândească că cei doi aveau să le facă faţă atacatorilor.

Tropăiturile se auzeau tot mai aproape. Fraã şi Our îşi intersectară privirile. Fraã se afla într-o poziţie destul de incomodă. Doar un pas greşit şi ar fi căzut din copac. Our devenea tot mai roşu şi nu furia era cea care-l îndemna să îşi tot schimbe culoarea tenului. Tropăitul se opri dintr-o dată. O linişte nepământeană se aşternu în pădure. O rază rece ieşi de după un nor. Fraã rămase nemişcată. Our se chinui să nu respire, iar Slã, era în pragul leşinului. Oare de ce nu rămăsese un simplu hoţ? Asta nu era viaţă de el. Şi chiar atunci, copitele se auziră din nou. De data asta mai aprige, mai puternice. Fraã îi făcu un semn piticului şi cu spada deasupra capului sări. Ateriză asemeni unei feline şi dădu nas în nas cu un centaur. Fraã nu se pierdu cu firea, spada se mişcă aproape singură, iar vârful ajunse chiar la gâtul bărbatului cu bus gol şi mijloc de cal.

- Uşor, aproape că şopti centaurul.

Fraã îl scană cu privirea. Anormal. Nu mai văzuse aşa ceva. Deci, nu era de încredere.

- Dacă respiri, te omor.

Piticul sări şi el. Văzu minunea din faţa sa şi nu se abţinu să nu fluiere de uimire.

- Da’ ai prins un cal cam… bolnav?

Centaurul încercă să răspundă, dar spada aproape că îi crestă pielea de pe gât.

- Lasă-l să vorbească, spuse Our.

- Şi dacă e un fel de vrăjitor?

- Eram morţi până acum, cugetă Our. Deci, i se adresă el ciudatului, ce eşti şi ce vrei?

Centaurul îşi mişcă uşor capul spre pitic. Sigură treabă, nu mai văzuse vreodată un om mai ciudat.

- Dacă îmi permiţi, omuleţ intrat la apă…

- Ce? urlă piticul. Urlă atât de tare, încât Slã, speriat de moarte, se rostogoli printre crăcile copacului.

- Sunt bine, spuse Slã, julit din cap până-n picioare. Nu am nimic.

Our îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse spre centaur.

- Să lămurim un lucru… orice ai fi. Eu sunt Our, jupân pitic, niciodată un pitic nu a fost mai aprig jignit. Auzi, om.

- Îmi cer iertare, jupâne pitic, spuse centaurul pe un ton sincer. Aşa cum Domnia Ta nu a mai văzut ceva ca mine, nici eu nu am mai văzut ceva asemănător Domniei Voastre.

Piticul ridică din sprânceană.

- Şi ce anume eşti dumneata?

Centaurul încercă să facă o plecăciune, dar spada încă îl aţintea.

- Eu sunt regele centaurilor, cei născuţi din dragostea bătrânului şi înţeleptului Vlasios, în ce-a de-a treia eră.

Fraã nu era convinsă.

- Cum te numeşti, rege centaur?

- Eu mi-s Agriph, domniţă dragă.

Fraã retrase spada, dar încă o avea la îndemnă. Făcu o plecăciune protocolară, fără să îl scape pe centaur din priviri.

- Regina arkudă, Fraã.

- Ştiu, spuse centaurul.

- Normal, bombăni piticul. Pitici nu ai mai văzut, dar de arkuzi ai auzit.

Centaurul îşi lăsă pletele blonde pe chip şi făcu o plecăciune.

- Iertare, jupâne pitic, nu am auzit până ieri, când inorogii întorşi din ape mi-au spus povestea ei.

- Şi eu de ce nu am fost în poveste?

- Mai taci, îi ceru Fraã. Ne căutai?, îl interogă ea pe centaur.

- Chiar aşa, regină arkudă. Şi nu sunt singurul.

 

*

 

Inorogii trăiau departe. În pădurea de argint, dar nevăzuţi şi neauziţi. Doar uneori se arătau pe meleagurile argintate. Şi, de obicei, numai fecioarele cu gânduri pure îi zăreau alergând veseli prin mantia de fluturi. Între ei şi centauri exista o lege nescrisă: „ Nu îmi încălca teritoriul şi nu pornesc războiul”. Uneori, Agriph, se întâlnea cu reprezentaţii lor, pentru a pune la cale noi reguli. Desigur, în ultimul timp, doar doi inorogi mai străbătuseră pădurile argintate şi mare le fu uimirea centaurilor când se văzură invadaţi de atâţia şi atâţia inorogi albi. Acum, teritoriul, se împărţea din nou.

- Cum ştii care e teritoriul vostru, dacă pe ei nu îi vedeţi niciodată?, îndrăzni arkuda.

Agriph mergea înainte, deschizând drumul spre noi şi noi aventuri. Fraã îi mergea alăturea, iar Our şi Slã stăteau în urmă.

- Magia lor e puternică, spuse Agriph. Dacă te apropii de teritorul lor, simţi.

- Desigur, bombăni Our, doar pentru Slã. Îţi iei şi un corn nevăzut în barbă.

Slã zâmbi.

- Nu îl placi prea mult, nu-i aşa?

Piticul îşi verifică toporişca. Era pregătită.

- Nu îmi plac jumătăţile. Nu poţi avea încredere în ceva ce e doar jumătate.

Slã ridică din umeri. Lui îi plăcea centaurul. Era inedit, e drept, dar era plăcut la vorbă.

- Ai spus că nu eşti singurul care mă caută, îşi aminti arkuda. Ceilalţi sunt inorogii?

Agriph îşi dădu pletele blonde pe spate, se aplecă şi de la rădăcina unui copac ridică un arc şi o tolbă cu săgeţi.

- Arma mea, explică el. Nu am vrut să vă întâmpin astfel, nu voiam să se ajungă la vreo neînţelegere.

În timp ce Agriph îşi punea arcul şi tolba pe umăr, Our făcea comentarii acide.

- Nimeni, nici un luptător, nu îşi lasă arma „acasă” pentru a nu crea neînţelegeri.

- Poate că exagerezi, îşi dădu Slã cu părerea.

- Un pitic nu exagerează niciodată, cel mult, poate să nu aibă dreptate.

- Normal.

Agriph zâmbi când îşi simţi arcul pe umăr.

- Acum e mult mai bine, i se adresă el arkudei. Aşadar, mă întrebai cine te caută. Nu, nu e vorba de inorogi. Ei şi-au terminat misiunea. V-aţi ajutat reciproc, nu mai aveţi vreo datorie unii faţă de alţii.

- Atunci?

- E vorba de o zână. Îşi zice Min’yara…

- Yassuna, tună Fraã.

- Poftim?

- Nu, nu, zâmbi arkuda. Nu-i nimic. Şi unde e zâna acum?

Centaurul se opri o clipă şi privi în zare.

- În tabăra noastră.

Fraã privi spre Our, dar piticul nu schiţă nici un gest, ceea ce nu îi mirosi chiar bine arkudei.

- Şi, mai e mult?

Agriph se opri. O perdea de fluturi multicolori se ridică în faţa lor. Încet, încet predeaua se răsfiră, iar în spatele ei rămase un tărâm de vis.

Copaci îmbrăcaţi în verde din cap până-n picioare şi o iarbă mare şi sănătoasă, cu sclipiri argintate, se aşeză în faţa lor. Licurici, mii şi mii, luminând în diverse culori se opriră curioşi. În mijlocul acelor copaci exista o poieniţă luminată de raze blânde. Câţiva centauri dormeau în picioare sprijinţi pe suliţe. Ceva mai departe se zăreau case înalte, construite din lemn. Un lemn normal, constată Fraã.

- Pe aici, îi îndemnă Agriph.

Cei patru centauri adormiţi îşi ridicară imediat capetele.

- Mărite…, apoi şi le plecară în semn de respect.

- Ei fac parte din garda imperială, spuse simplu Agriph.

- De ce e nevoie de gărzi? îi şopti Our lui Slã.

Slã ridică din umeri. Nu avea de unde să ştie.

Fraã părea la fel de neîncrezătoare ca piticul, dar îl urmă pe Agriph. Oricum, nu avea o soluţie mai demnă de pus în aplicare.

În scurt timp ajunseră în mijlocul caselor înalte. Părea a fi un orăşel, plin de… oameni.

Agriph zâmbi când le zări suprinderea.

- Da, unii s-au rătăcit şi nu au mai dorit să plece. Atâta timp cât ne respectă, le dăm voie să trăiască în mijlocul nostru. Noi trăim mai departe, în aer liber, aşa cum îi stă bine unui spirit liber.

- Şi înţeleg că zâna nu e aici, spuse Fraã.

- Nu, dar va ajunge până la căderea nopţii. Îmi pare rău, regină, dar oamenii şi piticii nu pot intra pe teritoriul nostru.

- O fi vreun zeu, şopti Our, şi nu ne-am prins noi.

Slã zâmbi. Dar adevărul era că nici nu îşi dorea să se ducă în tabăra centaurilor. Şi apoi, casele din mijlocul pădurii păreau chiar primitoare. Oamenii păreau, mai mult sau mai puţin, normali. Iar Our îi furniza un sentiment de nesiguranţă în privinţa centaurului, că aproape îl luase teama.

- Veţi rămâne aici, la Raz, vrăjitoarea. Desigur, acum e prea bătrână, nu prea îi mai arde de vrăji, dar are poveşti cu miile. Ne vom revedea diseară, când mă voi înapoia cu zâna.

Cu astea fiind spuse, Agriph îi lăsă în faţa unei case unde, din prag, îi aştepta o bătrână îmbrobodită din cap până-n picioare.

Fraã făcu primul pas spre bătrână. Nu îi mirosea a bine, dar nici nu avea de ales.