Tunele si editori de doi lei…

Roderick Grodon şi Brian Williams aduc în literatura universală un fantasy contemporan de mare calitate.

 

 

Bun, pentru moment, cu chiu cu vai, am lăsat „Versetele satanice” pentru o carte care nu mi-a făcut deloc cu ochiul: „Tunele”. Autorii, ambii pasionaţi de excavaţii şi descoperiri, crezând cu tărie într-o lume subterană, şi-au dat frâu liber imaginaţiei.

De ce să mint, la primele capitole am cam căscat, m-am chinuit să-mi ţin ochii deschişi şi să mă concentrez, apoi, s-a schimbat foaia. Acţiunea a devenit alertă şi demnă de băgat în seamă. Dintr-o dată, sub ochii mei, s-a deschis o altă lumea. O lume formată tot din oameni, dar subsoli, aşa cum îşi ziceau ei. Mă rog, aveau nişte animale ciudate pe acolo, dar ţinând cont că bietele creaturi nu văzuseră niciodată lumina soarelui, Dumnezeu ştie ce mutaţii se petrecuseră. Povestea e halucinantă, iar autorii fac referire, cu precădere, la tunele subterane din Moscova, New York şi altele. Am putea băga şi Bucureştiul, că şi despre ăsta se spun poveşti din astea.

Nu prea înţeleg eu de ce cartea asta e pentru copii, chiar nu pricep. Este o carte despre prietenia adevărată, în primul rând. – Să mor dacă odată scăpată mă mai întorceam acolo după Chester, să fie sănătos din partea mea, dar cine sunt eu, ei sunt autorii –. Despre dragostea faţă de tatăl care te-a crescut, nu care te-a făcut. Despre secrete, şi cum ies ele la iveală indiferent de cât de bine ar fi păzite. Despre ce înseamnă să lupţi cu adevărat pentru ceea ce crezi.

De ce mi-a plăcut în mod deosebit? În afară de lumea subterană pe care am descoperit-o, acţiunea alertă şi tot ce v-am spus mai sus? Mi-a plăcut pentru că autorii au avut curaj să omoare unele dintre personajele de care te ataşai foarte, dar foarte uşor. Nu, nu sunt sadică, dar asta e una din realităţile pe care autorii nu au tupeu să le arate. Personajele mor, fraţilor, nimic nu e veşnic. Ăsta e adevărul, că ne ataşăm sau nu de ele, tot se duc. E ca în viaţă, da? Degeaba le tot protejăm.

Deci, nu e o carte cu magie, e un fantasy contemporan, actual, ancorat în timpurile noastre. Dură, dacă ne gândim la sistemul politic care e atacat. Dură, dacă ne gândim la sentimentalisme, dar reală. Are darul de-a aduce în prim plan un realism teribil. Da, aş recomanda-o şi tinerilor, pentru că au ce învăţa.

*

Acum, pot şi eu să mă iau de edituri? Pot, da? Normal că pot, sunt pe tarlaua mea, mă rog, nu chiar a mea, dar e închiriată. Bun. Am ajuns la şapte mailuri pe zi de la oamenii care vor să îmi citească cărţile. Dar am un fan super fidel care îmi scrie zilnic. Pentru a nu crede că sunt dusă cu capul, vă redau un mail. Cu toate că nu am cerut acceptul, sper să fiu iertată.

„Stimata domnita imi cer scuze ca nu v-am mai contactat

dar am considerat ca timpul dvs e foarte pretios,vreau

sa va intreb daca lucrul la noile romane a mai

avansat?pe aceasta cale vreau sa va spun ca piata

romaneasca duce lipsa de romane fantasy

romanesti,astept cu nerabdare cartile dvs.Cu stima

deosebita ai dvs fanii Voicu si Bebe.Toate cele bune!”

Sper ca domnii să mă ierte, dar trebuia să redau şi eu un mail, să nu credeţi că vorbesc în dodii.

Dragii mei, voi ce îmi scrieţi şi vă interesaţi şi doriţi. Păi, spuneţi-le voi ăstora de la edituri aşa: Eu nu vreau bani din cărţi, adică pentru mine, nu de aia scriu, dar vreau o editură care să ducă cartea/cărţile în librării, pentru ca ea, adică cartea, să ajungă acolo unde este dorită. Şi zău că sunt dorite. Că nu vă mai spun şi de telefoane, nu de alta, dar dacă vi le spun pe toate, vă plictisesc. Oamenii vor să mă citească, dar cum dracu’ să facă? Nu am acasă cărţi pentru toată lumea. Asta este. Am avut dreptul la două exemplare din fiecare carte. Restul, da, le-am cumpărat ca să le trimit. Desigur, editura a publicat pe banii ei, iar eu, ca un benefeciar, am luat cartea la preţul de editare, nu de vânzare. Corect, aici nu am ce reproşa editurii/editurilor. Băi, frate, dar nimeni nu are chef să se ocupe de promovare, să bage în librării. De ce? De lene? Se cere. Oamenii îmi scriu, mă roagă. Asta este, nu mă cheamă în străineză şi nici succesuri nu prea am, aşa că na, nu sunt persoană publică, cu carenţe în vorbire şi mai ştiu eu ce, ca să prind la editori. Păi na, nu e normal? Dacă aş poza în palyboy, aş fi cu adevărat blondă şi aş vorbi despre succesurile mele şi despre bărbatul ideal, mâine aş fi în toate librăriile. Asta se întâmplă în ţara asta. Sau, desigur, să ai bani să bagi în fundul propriu, dar nu ţi-i mai recuperezi, că na.

Îmi pare rău de un singur lucru. Îmi pare rău că îi dezamăgesc pe oamenii care mă caută disperaţi prin librării. Şi îmi pare rău că nu le pot trimite tuturor câte o carte. Asta e durerea mea aprigă. Nu alta. Alta nu am. Că nu am nevoie de banii lor şi nici nu vreau să devin persoană cu notorietate. Vreau doar ca munca mea să ajungă acolo, la sufletul omului. Şi, din păcate, nu se poate. Pentru că, vreau sau nu, eu singură nu am cum să fac totul. Şi nici nu stau să mă milogesc la edituri. Nişte ţărani, vorba reclamei. Sunt patru ani de când mă chinui. Patru ani amărâţi, patru ani în care nu am renunţat pentru că, pe atunci, aveam un singur fan. Şi am zis că merită chiar şi pentru unul singur. Eu cum să fac să ajungă cărţile în casele oamenilor care le doresc? Întreb şi eu un editor, ceva, dacă nu s-o speria şi o fugi când o da cu ochii de articolul ăsta. Ţară de necopţi. Ce să facem?