Se făcuse dimineaţă. Chiar dacă centaurii nu îşi dădeau seama de asta şi orbecăiau care pe unde, Our ştia. În fine, stomacul lui ştia clar. Era timpul micului dejun. Cum codrul de pâine se dusese, nu avea decât să mănânce scoarţă de copac. Oricum, mai bună decât nimic. Aşa că scoase un cuţitaşi şi începu să taie din scoarţa celui mai apropiat copac.
- Au, au, ce dracu’ faci?
Our se uită în stânga şi în dreapta. Agriph era departe, iar ăilalţi doi idioţi, erau şi mai departe. Tăie iar.
- Auuu!!! se auzi din nou. Şi o cracă se desprinse de copac şi îi dădu una piticului de-l lăsă lat pe pământ.
- De ce dai, băi, idiotule?
- Tu de ce tai, băi, creatură?
Abia atunci zări piticul ochii mari şi gura ţuguiată.
- Un sinar, urlă piticul.
- Nu ştii să faci diferenţa? bombăni copacul.
- Păi, nu e nici o diferenţă.
Copacul vru să îi dea iar o cracă peste ochi, dar se răzgândi când îl zări pe centaur.
- Ăla e ce cred eu că e? şopti sinarul.
- A, da, e Agriph.
- Ai văzut ceva mai urât? chicoti sinarul.
Our rânji.
- Dacă îmi dai ceva de mâncare îţi povestesc ceva interesant.
*
Crina o zări pe Kmi. Elfa îşi dădu seama că se învârtise în cerc. De obicei de asta se năşteau elfii bruneţi, ci nu roşcaţi. Ăia bruneţi nu s-ar fi pierdut niciodată într-o amărâtă de pădure. Că doar asta era casa lor, natura. Dar Crina se născuse specială. Elfa se apropie de zână şi o bătu pe umăr. Zâna sări în sus.
