Între vrăjitori

Vania fuma. Fuma şi se gândea. De obicei gândea mai bine cu ţigara în gură. Doar că de data asta nu avea chef să gândească. Stătea pur şi simplu şi admira răsăritul. Şi dacă răsărea, cu siguranţă nu apunea. Nu prea înţelegea ce pune Omu’ la cale, dar nu îşi făcea griji încă. Simţise prezenţa elfei, a piticului şi a zânei. În fine, mai era o prezenţă. Una destul de complicată – desigur, vorbim despre Agriph. În ultimul timp existenţa i se complicase. Nu tu Marieta, nu tu Caius… plictisitor să mergi printr-o pădure în care copacii vorbesc şi elfii se plimbă în libertate. Dar ce putea să facă, nu avea ce face.

Ajunsese la a şaptea ţiagră, poate a opta. Nu ştia. Dar nu-i păsa. Că doar nu era pasibil de vreo boală, că nici nu se descoperiseră. Normal. Atunci apăru Omu’ însoţit de o fetişcană cu braţele pline de urzici.

- Futu-i! – se enervă Vania. Iar ne întoarcem la povestea cu lebedele?

- Nu, nu încă, zise Omu’. Mă gândeam că am putea s-o sacrificăm.

Laura mări ochii.

- Pentru? – se interesă Vania.

- Aşa, de distracţie.

Desigur, Vania se gândise mereu că e singurul vrăjitor cu ceva minte. Acum ce era să facă? Nu avea chef de lupte. Mintea îi era în altă parte. Şi copilul ăla de ce culegea urzici tocmai prin pădurea aia când ar fi trebuit să fie într-un cimitir la doisprezece noaptea?

 

*

- L-am mirosit, urlă piticul.

- Ai făcut cumva pe tine? – se interesă elfa.

Our îi aruncă o privire acidă.

- L-am mirosit pe vrăjitor.

- Pe care din ei?

- Pe al nostru.

- O fi făcut pe el, o ţinu pe a ei Crina.

Our îi făcu semn să tacă.

- Sunt pe aici pe undeva, o atenţionă piticul.

- Şi de ce vorbeşti în şoaptă? Crezi că-i sperii?

- Nu, îi şopti piticul. Mă gândeam că i-am putea lua prin surprindere.

- A.

Our ridică, disperat, din umeri.

- Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?

Desigur, nu era nimic de înţeles.

 

*

Laura nu înţelegea ce se întâmplă. Tensiunea dintre cei doi vrăjitori crescuse, asta era clar.

- Ok, spuse Omu’, poţi participa la ritualul de sacrificare sau poţi să mori.

- La fel de bine aş putea şi să aştept, spuse simplu Vania.

- Dacă ne unim forţele… – încercă Omu’ să explice.

Vania îşi aprinse o nouă ţigară, de data asta uitându-se cu atenţie la flacăra chibritului.

- Ei bine, dacă ni le-am uni ar fi ceva, dar eu nu îmi unesc forţele cu nimeni.

Vrăjitorul suflă în flacără şi atât el cât şi fata cu urzici dispărură.

 

*

- Ai simţit?, întrebă Our.

- Ce?

- Senzaţia aia rece…

- Uite care e treaba, se enervă elfa. Dacă te trece, te rog să te duci şi să nu mai cauţi scuze.

 

Mai are rost să spun că în timp ce Vania ieşea din pădure cu Laura, Crina şi Our tot se certau? Nu cred că mai are.