Cella mi-a amintit de surpriză. Ei bine, da, pentru voi nu va fi una, dar pentru cumnaţii mei zău că a fost. Nepoata mea e creaţă şi îşi urăşte părul. Face tot felul de nebunii pentru a-l avea cât mai drept. I-am cumpărat şi placă, dar aia nu e bună, arde părul. Aşa că muma-sa nu o lasă să se facă atât de des cât ar vrea ea. Normal. Nici eu nu aş lăsa-o. Dar, gândindu-mă că mergem împreună în concediu şi că nepoata mea e foarte cochetă – dracu’ ştie cum de-a ajuns să semene cu mine – ei bine, am decis să o duc la coafor. I-am făcut şuviţe, nu, nu vă speriaţi, nu sunt prea evidente, totuşi începe şcoala şi i-am îndreptat părul. Apoi, ca să nu zică copilul că l-am făcut frumos degeaba, am dus-o la Mall, unde eu am ras o cafea, iar ea a băut un Pepsi. De la Mall, s-a dus acasă cu Xreder. Că na, aşa a fost să fie. Eu m-am dus singurică… ăăă… nu chiar acasă Ei bine, cumnatul meu a avut o reacţie destul de drăguţă. Sunându-mă: „Pizda mă-tii şi a întregului tău neam”. Cumnată-mea mă întreaba: „A, mai ai curaj să îmi răspunzi?”. Hmm, dar, desigur, le-a plăcut ambilor. Mă rog, că dacă nu le plăcea lor, muream eu, ce să-ţi spun. Una peste alta, nepoţica mea a avut zi grea azi. Să stai trei ore pe un scaun nu e uşor. Păi nu?
Partea a doua sună aşa: Rex, v-am spus eu de el, căţelul din faţa blocului, mare şi agresiv. Sufletul meu. E bolnav. După una bună, vine una rea. L-am dus la doctor. Are probleme la plămâni. Mă prăpădesc de mila lui. Îmi vine să-l jelesc non-stop. I-am făcut perfuzie şi vreo cinci injecţii. E cca drogat. Vreau sfaturi. Poate ştiţi vreun tratament băbesc care să dea rezultate. Orice, orice ar fi de folos. Nu mai vreau să-l duc la bază. Vreau să se facă bine. Îl ador pe Rex, e un suflet şi cred că dacă el moare, mă duc şi eu.
Ei, bine, vine şi treiul. Da. Mâine ştiţi şi voi, bagaje, extraveral pisicii care a înnebunit şi plecat la bulgari. Cu sufletul îndoit: Rex, Piţi… ufff. Parcă nici nu îmi mai vine să plec. Am aşa un nod în stomac, mai ales când mă gândesc la Rex. Dar sper să fie bine. Vecina de la patru se îngrijeşte de el. Sper.
Aşadar, de plecat tot plec. Fără pisoi. Cu bagaj o groază, că eu aşa plec, cu toate alea după mine. De, ce să fac, sunt nebună, dar sunt un geniu. O să-i las lui Vania câteva materiale. Cu toate că mai are din Sărutul Morţii. Vania, eu zic să mergi cu Sărutul mai departe. Cât o mai fi, apoi, îi trimit eu de acolo. Nu cred că mai am timp mâine, dar să vedem, poate las mai multe materiale. Unul pentru fiecare zi. Cella şi Crina, chiar dacă Vania e cu parola, am nevoie de voi să fiţi acolo, pe blog, gata de sărit la beregată. Voi ştiţi cel mai bine să întreţineţi atmosfera. Oricum, o să mai auziţi şi de mine din când în când, sper că cel puţin o dată pe zi.
Cum cadouri văd că nu vreţi, ce să mai zic eu? A, desigur, să nu uităm. Chiar nu trebuie să o facem. A fost ziua Corei, aşa că să-i urăm cu toţii: La mulţi ani! Cerul vieţii să rămână mereu senin şi plin de speranţe! Tot ce îţi doreşti Cora!
Şi cu asta, mă îndrept spre pat. Mâine voi fi un zombie
Preiau şi eu leapşa de la Mana. Aşa să am ce vă scrie. Cum bine vedeţi, nu prea mai am vlagă de scris poveşti pentru blog, iar Sărutul Morţii, încă nu ştiu dacă e de valorificat sau de aruncat pe aripile netului. Vedem, vedem.
Aşadar, cine îmi place şi de ce. Greu. La mine e foarte greu. Nu am repere în lumea aşa ziselor „vedete”, fie ele de la noi sau din afară. Nu am idee dacă îmi place sau nu cineva în mod deosebit. Clar e că de la fiecare om, tangibil, iau câte ceva ce îmi place. De la Vania am luat o vorbă foarte drăguţă: „Futu-i!”, dar, la drept vorbind, am furat, doar puţin, şi din stilul lui de-a scrie. E cam peste putinţa mea. Împrumut de la anumiţi autori stiluri. Asta este, n-am ce face. Încă încerc cu disperare să fur de la Gabriela şi de la Nea Costache. Dar, din păcate pentru mine, ambii sunt prea sus. Mai am până acolo. Nu ştiu ce, poate experienţă de viaţă, poate maturizare. Oricum, îmi dau seama că la nivelul ăla îmi e greu să ajung. Dar mă caţăr. Zău că da, sper doar să ajung şi la vârf. Să nu alunec.
Am mai luat şi de la alţii. Acum eu ştiu dacă e vorba doar de calităţi. De exemplu: mi-a plăcut întotdeauna confruntarea directă dintre mine şi Maria. La chestii deschise, cred că a fost persoana care a reuşit cel mai mult să mă scoată din carapace. Cu toate că nu ne cunoaştem face to face, zău că am avut momente în care am crezut că o ştiu de o viaţă. Nu ştiu cum e în relaţia cu alţii şi nici nu îmi pasă, dar de la mine, cum necum, a scos tot ce era mai bun. Zece minute de vorbă cu ea mă încarcă o lună. Poate şi mai bine, aşa cum alţii mă descarcă. Chiar mă gândeam azi că din toţi oamenii pe care îi cunosc, la nivel intelectual, Maria e cea mai apropiată de mine. Nu mă înţelegeţi greşit, dar, de cele mai multe ori vorbim aceeaşi limbă şi avem cam multe pasiuni comune.
Am luat şi un pic de avânt de la Victor. Mă gândesc eu că şi aroganţa e bună. Şi chiar e în cele mai multe cazuri.
De la Mana am învăţat că oamenii nu sunt ca la TV. Mă rog, cel puţin, ea nu e. Chiar discutam azi că e o persoană deosebită. Din ce punct de vedere? E foarte modestă. Nu ştiu dacă eu, în locul ei, aş fi putut fi aşa, eu sunt o regină din toate punctele de vedere. Şi o admir pentru asta. Uneori îmi am impresia că felul ei plăcut de-a fi face parte din acea bună creştere. Modestia, totul. E greu să o întâlneşti pe Mana şi să nu simţi chestia aia deosebită.
O altă persoană pe care nu o cunosc e Cella. Îmi e dragă Cella. Iar ea, mereu a fost aproape de mine. Pe lânga asta, e singura persoană care mă poate asculta şi înţelege din punct de vedere literar. Nici nu ştie ea cât înseamnă asta pentru mine. Dar nici nu-i spun. Nu vreau să şi-o ia în cap
Nicu, e o enigmă pentru mine. De câte ori zic că am ajuns acolo, îmi dau seama că nu. Ce secretos, domnle’. Dar ăsta e farmecul lui.
Tata Borgo, îl plac pentru vitalitatea de care dă dovadă. Şi mă uimeşte zi de zi. Şi ce să mai spun despre poveştile pe care le spune. Nu mai am ce spune. Blue, Şukărit, Kmi… hehe, câţi mai sunt. Sunt mulţi. Cum să mă raportez doar la unul?
Aşadar, îmi plac mulţi oameni. Nu pot spune că am un reper. Că unul anume e mai presus de altul din punctul meu de vedere. Nu, nu vă miraţi că nu vă spun de cineva pe care voi nu cunoaşteţi. Eu nu am prea mulţi prieteni în lumea reală. Iar cei pe care, zic eu că-i am, sunt enumeraţi pe aici. Eu cred că fiecare om are ceva al lui, ceva ce îl face plăcut. Defecte, sunt şi ele, eu nu cred în perfecţiune. Aşa că nu mă pot raporta la cineva anume. De la oricine învăţ câte ceva şi împrumut ceva. Nu ştiu dacă ăsta e un răspuns care satisface, dar, momentan, e greu să-mi găsesc un reper şi nici nu sunt sigură că vreau.
A, şi era s-o uit pe Ioana. Un copil plin de optimism. Cum să nu o placi, cum să nu te gândeşti atunci când ai o durere la cât de optimistă e ea, departe de ţară şi de cei dragi. Şi cum ştie ea să mă scoată din pasele proaste râzând mereu şi balonându-mă pe mine Vedeţi? Sunt atâţia oameni de la care ai ce lua. Pe care îi placi, poate doar pentru o părticică a lor, dar aia mă completează pe mine, iar restul nici nu mă interesează. Sunt mai mulţi oameni care-mi plac pentru o părticică a sufletului lor, dar nu îi pot lua pe de-a întregul. Nu cred că sunt genul. Dar, atâta timp cât există o singură părticică din acel om care te mulţumeşte, ce mai contează restul? Cum spuneam, nu suntem perfecţi. Nu caut nici eu perfecţiunea la cineva. Aş fi lipsită de sens să fac asta.
Dacă Crina mă provoacă, răspund şi eu provocării. Păi, o să-ţi aduc de la bulgari, ce mi-ai adus tu mie de la mare Uite aşe. Dar, una peste grămadă, toată lumea îmi spune că nu am ce lua de la bulgăroi. Toţi îmi zic să nu mă înarmez cu prea mulţi bani. Cică nu ai ce şi nu ai ce. Probabil că, în afară de poze, chiar nu o să am ce. Ţinând cont că hotelul e un fel de fortăreaţă. Suveniruri? Poate, cine ştie. Om vedea. Dar, până una alta, aşa, cât sunt eu plecată la căpială, ziceţi ce v-aţi dori. Că vă cumpăr şi vă trimit via poştă. Nu, lui Vania nu îi iau nici ţuică, nici vin, nici bere. Să se gândească la ceva mai puţin lichid
Da, aş fi ipocrită să cred în continuare că până la întâi regina arkudă va fi gata. Deci nu va fi, dar, cu sârguinţă, voi continua să scriu la bulgari. Oricum, să fim sinceri, nu le pasă lor ce fac eu. Am un program încărcat. Da, am un program încărcat, aşa e când te pregăteşti de plecare. Păi cum altfel? Mă credeţi ori ba, nici timp să desfac bagajul de la Bran nu am avut. Alerg ca o smintită. Mâine altă treabă. Pe lângă treaba treabă, mă duc să îmi iau nepoata de la ţară. Trebuie să o iau, biletul e plătit Da, adică o luăm şi pe ea. Şi aşa, după paisprezece ani, plăteşti biletul întreg. Aşa că na, cum să o las la ţară. Miercuri sunt la Bucureşti, că doar nu credeaţi voi că am scăpat. Nu, nici gând. Nu am scăpat. Cum să scap? Doar nu puteam pleca fără să mă mai pierd măcar o dată pe străzile ilustrei noastre capitale. Joi, aha, aţi ghicit. Am treabă. Mă duc cu nepoata mea… undeva, surpriză. Nu vă pot spune că nu ştie nici ea ce am de gând să-i fac. Aşa că o să vă spun când va fi gata. Vineri, normal, cumpărături, alte bagaje, alte nebunii. Vineri noaptea, plecarea. V-am spus că o să am toate condiţiile, deci şi net, deci şi scris. Scris la greu. Că nu pot sta non-stop la soare nici măcar eu.
Da, Cella, o să scriu. O să scriu ca să îţi pot trimite arkuda. Îmi cer şi scuze că nu am fost capabilă de mai mult. Dar m-am luat cu atâtea încât nici chef nu am mai avut, dar nici timp. Uneori aş vrea să pot avea mai mult timp. Dar niciodată nu e atât cât mi-aş dori eu. Mereu e ceva care mă ţine din lucru. Şi îmi aduc aminte de perioada Stăpânului. Ei, da, aia da perioadă cu şase, şapte ore de scris non-stop. Timpul era cu mine, de partea mea. Cum se duc vremurile bune, păi nu? Păi da. Până şi Şarama a fost scrisă mai repede. Nici atunci nu prea era timp, dar cred că nici nu mă îndrăgostisem de maşină şi de şofat. Ei, acum, asta-i viaţa. O să termin, nu mai am mult. Chiar nu mai am. Dar m-am poticnit ca ţiganul la mal. Ştiţi cum e, nu? Trebuie să ştiţi.
Nu, nici la Sărutul Morţii nu am mai scris. De unde timp? Dacă nu năşesc, am eu altceva de făcut. Oricum, după vacanţa asta, sper să mai am măcar două săptămâni de linişte deplină. Ştiţi ce e aia linişte deplină. Nu? Sigur că ştiţi. Apoi, om mai vedea. Una, alta, chestii. Oboseala deja m-a prins cum nu ar fi trebuit să o facă. În viaţa mea nu am resimţit atât de mult oboseala. Cred că îmbătrânesc. Mă ramolesc. Căci nu ştiu ce altceva să zic. Sau, pur şi simplu, oboseala şi-a spus cuvântul. Căci, până la urmă, fiecare sentiment îşi spune cuvântul până la urmă.
Aşadar, Cella, să nu mă baţi. De obicei sunt punctuală. Oricine îşi poate potrivi ceasul după mine. Azi, nu. Am fost delăsătoare, poate. Habar nu am. Am închis şi mess-ul şi tot am reuşit eu cumva să pierd timp preţios. Ba chiar m-am închis şi în casă, dar, mai repede am tras un pui de somn, desigur, apoi am scris. Dar… nu mai vreau somn. Vreau să pot rămâne trează zile în şir. Să nu simt decât nevoia de-a scrie. Dar, cică, nu e în legea firii. Nu o poate schimba cineva pentru mine? Aşadar, asta este. Dar arkuda se va termina. Zău că da.
Dap, Merlin s-a întors, complet distrus, complet fără chef cu nemulţumiri şi vrea somn. Somn, somn şi somn. Acum, dacă Palatul s-a dus sau nu la Ana, rămâne de văzut. Momentan sunt bulversată. Nu pot gândi. Aş răspunde şi eu repede, nu eu, X, la întrebarea cu pricina: Mama, sora şi, momentan, eu. De ce momentan? De ce nu? Doar bine zicea Mana, partenere pot fi mai multe. Cât despre învăţătoare, zice că abia şi-o aminteşte. Deci nu e la fel pentru toţi.
Aşa, că am dat în răspunsuri Răspunsul e NU. Şi dacă cineva e cu adevărat curios i se va descrie în particular. Nervi? DA. Despre ce vorbesc. Hai că ştiţi, doar un efort mic de-a citi vreo două posturi mai jos şi vă prindeţi. Nu mă pot destrăbăla în public. Am fost o doamnă până la capăt. Bine, bine, rosul unghiilor a fost pe sistem nervos, dar în rest, dap, am fost o mare doamnă. Mi-am reprimat pornirile. Habar nu am cum. Cred că e prima oară când o fac. Minunat, nu-i aşa? A, da, şi nu îmi mai pot mişca o mână. Şi tot da, acum am ajuns, iar capul îmi e greu ca o bucată de plumb. Şi multe altele. Cum spuneam detaliile se dau în particular, dar nu acum. Nu sunt în stare. Nu îmi mai mişc mâna dreaptă… normal, curentul.
În ultimul timp toate inepţiile se ţin lanţ de mine. Nu vă miraţi că iar sunt obosită, distrusă, terminată. Nu e vina mea. Aşa a fost să fie. Că şi soarta asta când ţi se pune în contră, ţi se pune. Iar mie, mi se pune cam mult în ultima vreme. Şi da, aş vrea să se termine o dată. Vreau un singur lucru momentan de la viaţa asta. Fie, două, dar al doilea e pe locul doi. A, v-aţi prin din exprimare? Ciudat. Vreau să scriu, vreau să fiu scriitor de profesie. Nu inginer, nu profesor, nu altceva. Doar scriitor. Şi, desigur, oarecum, vreau concediu. Dar e doar oarecum. Prima dorinţă o înăbuşe pe a doua. Unde o fi şi oboseala exagerată. Şi lucrurile negative care mi se tot întâmplă. Le ironizez eu, dar parcă nu mai pot. Am impresia că cineva face mişto de mine şi se distrează de minune. Am ajuns la acea limită în care nu mai pot lăsa de la mine. Înţelegeţi? Nervii mei au ajuns la o asemenea intensitate, iar nebunia asta, bătaia asta de joc, pur şi simplu nu mă mai lasă să îmi ţin domnia în frâu. Cât trebuie să strângi din dinţi în viaţa asta, că nu prea mai pricep eu? Nu mai am puterea de-a suporta. Acum, în momentul ăsta, nici măcar pe mine nu mă mai suport. Cred că se cheamă saturaţie, dezamăgire. Urăsc oamenii. Vedeţi? Încep să devin nebună. VREAU SĂ FIU SCRIITOR, ATÂT! Nici nu cred că sunt capabilă de mai multe. Şi încep să cred că îmi era mai bine fără socializare. Şi nu vorbesc despre socializarea virtuală, despre cea a dracului de reală. Îmi plăcea mai mult să stau închisă în casă, să nu vorbesc cu nimeni, desigur, apoi îmi displăcea.
Nu am nici un sens. Da, sunt obosită. V-am spus. Mă întorc mâine seară, vorbim atunci. Poate în toane mai bune, mai optimistă. Acum sunt încă în perioada ironizării excesive. Hai să dau vina pe destin, că nu prea ştiu pe cine altcineva aş putea să mă descarc. Poate mâine aflu dacă sunt bună şi de altceva. Că de pus în vitrină, văd că-mi iese. Partea cu scrisul, nu ştiu, de obicei e la latitudinea cititorului. Dar vă spun eu, sunt bună de ieşit în faţă, de lăudat cu mine şi de aruncat. Nu-i minunat? Aş putea la fel de bine să fiu de porţelan. Doar să nu mă sparg.
Ei bine, cumnatul meu a avut o reacţie destul de drăguţă. Sunându-mă: „Pizda mă-tii şi a întregului tău neam”. 
Cumnată-mea mă întreaba: „A, mai ai curaj să îmi răspunzi?”. Hmm, dar, desigur, le-a plăcut ambilor. Mă rog, că dacă nu le plăcea lor, muream eu, ce să-ţi spun. Una peste alta, nepoţica mea a avut zi grea azi. Să stai trei ore pe un scaun nu e uşor. Păi nu?
