Drumul Împărătesei (III) – OUR

- Ascultă, neghiobule, eşti sigur că e drumul cel corect?

Our îşi micşoră ochii şi aruncă gheaţă din dânşii.

- Tu eşti cea care emite teorii fantasgomorice.

- Acelea fiind?

Our bătu nervos din picior.

- Doar ai zis că ne urmăreşte Împărăteasa.

- Şi ce-i cu asta – se zburli elfa?

- Până şi Nataşa ştie că Împărăteasa nu iese în afara pământurilor ei.

- De ce nu iese? Are un băţ în…

Piticul îi închise gura.

- E aproape.

- E – confirmă elfa.

Vântul începu să bată. La început încet, abia mângâindu-le figurile. Apoi, din ce în ce mai tare.

- E supărată – spuse Our.

- Cine?

- Împărăteasa.

- Şi cum îţi dai seama?

- Vântul.

Elfa privi nedumerită în jurul ei.

- E şi vrăjitoare?

- Nu chiar, dar ştie să mânuie vântul.

- Atunci o să-i cer despăgubiri. Nu ştie că încă nu s-a inventat coaforul şi că îmi e destul de greu să îmi aranjez părul?

- Elfii – bombăni piticul.

 

*

Zâna privea cum apa se loveşte de pietre. „Oare o durea?”

- Oh, pe numele oricărui zeu, numai prostii ai în cap – o apostrofă Vania.

Zâna încerca să nu îl bage în seamă. Destul de greu şi fără rezultate, căci nu făcea altceva decât să vorbească despre cât de grozav fusese Onici, un grum, se pare, sau cât de talentat era unul Tufiş. Mă rog, nu că ea s-ar fi prins dacă era un tufiş sau aşa îl chema. În plus, o dispera cu citirea gândurilor. Abia aştepta să se proclame democraţia, căci ura intruziunea asta în intimitate.

- Da, s-o găsi vreun marinar beat, să se coboare şi prin ţinuturile noastre şi să ne facă democraţi. Lasă, ne ajunge Împărăteasa.

- Împărăteasa are alt rol. Ea poate influenţa, dar nu poate conduce.

Vania râse.

- Îţi dai seama ce combinaţie ar fi? Un marinar şi Împărăteasa noastră care e o doamnă.

- Vrei să laşi prostiile? Ar trebui să ne întoarcem după elfă şi pitic. Agriph e îngrijorat.

Vania râse din nou.

- Da, Agriph e îngrijorat că elfa şi-ar putea găsi vreunul prin pădure. Mă rog, unul care să nu fie pe jumate.

- Nu înţeleg – sări în sus zâna. Ea ar fi riscat orice pentru tine.

- Normal – îi e frică de blesteme.

- Eşti insuportabil, decretă zâna.

- De parcă tu ai fi de suportat. Şi tot ea se plânge – zise vrăjitorul pentru sine. După ce că îmi pierd timpul aşteptând după un pitic netrebnic şi după o elfă roşcată…

 

*

- De ce o fi supărată? – şopti piticul.

- Crezi că-mi pasă? – urlă elfa. Treaba ei. Treaba noastră e să-i găsim ce a pierdut. Nu să intrăm în intimităţi.

- Dar e Împărăteasa…

- Da, exact – spuse elfa.

Porniră mai departe, în sus, pe cărare. Palatul se vedea singur şi stingher în cel mai înalt colţ al dealului sau muntelui, elfa nu reuşea să îşi dea seama. Dar ce-i păsa ei. În ziua de azi, fiecare construia pe unde îl apuca.