Cerul se întuneca, iar ceaţa groasă prindea pământul în braţele-i apoase. Un cuc stingher cântă de nouăsprezece ori. Şahul îşi ridică privirea. Ceva în el se declanşa. Se ridică şi alergă spre ferestrele mari. Nimic. O linişte diabolică se aşternu peste pământ. Nu, nu era normal. Oamenii de gheaţă nu se dădeau niciodată bătuţi aşa de uşor. Stângul şi Dreptul tremurau din toate închieturile. Nici lor nu le mirosea bine.
Uşa se deschise şi se trânti de perete. Şahul tresări. Degetele lui se transformară în pumni, iar chipul i se înnorşi.
- Vreau să-l văd mort pe neghiobul care a trântit uşa! ţipă el.
Dar bărbatul din uşă nu îl băgă în seamă.
- Mărite, mărite, se întâmplă ceva. E prea multă linişte şi a început să ningă.
Şahul se scărpină în bărbie.
- Am decis, toţi cei care îmi aduc veşti proaste vor fi îmbrăcaţi în smoală.
Stângul începu să se bâlbâie:
- Mă…mă… mărite, păi cu el ce facem, îl ucidem mai întâi şi apoi îl băgăm în smoală sau invers?
Şahul simţi că îşi iese din fire.
- Poate că şi prostia ar trebui pedepsită într-un fel, gândi el.
Stângul ridică rece din sprânceană.
- În fine, decretă şahul, ucide-l pe neghiob şi adu-mi-o pe sălbatica aia.
- A?
- Femeia lui Şarah, urlă Şahul.
*
Şarah era în mijlocul oamenilor săi. Reuşise să îi strângă într-un loc retras pe care il arătase Aissa. Oamenii stăteau tăcuţi prin colţuri întunecate. Un bătrân cu ochi albi precum gheaţa murmura ceva. Iar Şarah stătea alături de sfătuitorul său.
- Şahul crede că a prins-o pe femeia mea, şopti Şarah.
Sfătuitorul dădu încet din cap.
- Eu zic să ai grijă la Aissa. Puterea cere de la sine putere, nu te va lăsa în viaţă.
- M-am gândit la asta, recunoscu Şarah. Tocmai de aceea, după ce îl ucide pe Şah, va trebui să pui mâna pe ea.
- O omor?
- Nu, ce sens ar avea? După ce oamenii tatălui ei mi-au omorât femeia, singura pentru care mi-aş fi dat sufletul, cred că merită să vadă cum e să fii protejata lui Şarah.
Sfătuitorul zâmbi acru.
- Bătrânul a chemat zăpada.
- Bine, atunci vom lupta pe propriul nostru teren.
*
Aissa îl privi pe bătrânul său tată cum îşi îmbracă armura. Avea de gând să atace el înainte ca oamenii gheţii să se regrupeze sau să le vină ideea de-a ataca. Femeia nespălată cu plete aurii înclăiate de nămol, privea pierdută prin cameră. Stângul intră, destul de atent pentru a nu-i scăpa uşa şi de-a nu avea aceeaşi soartă ca a bietului gardian.
- Stăpâne!…
- Sttt!
Aissa îl privi pe Stângul şi îi oferi cel mai cald zâmbet al său. Bărbatul se pierdu.
- Oamenii sunt gata? ţipă Şahul.
Stângul se dezechilibră pentru o clipă.
- Da, stăpâne!
- Atunci să mergem… ăăă, se întoarse spre femeia speriată şi murdară. Împinge-o şi pe aia.
Aissa privea scena de parcă ar fi fost în faţa unor actori proşti, fără nici un sens. Gândul ei era în altă parte. Puterea. În curând puterea avea să fie a ei.
*
Ningea. Şahul era convins că neghiobul de Şarah chemase iarna. Dar avea să-l învingă şi cu propriile-i arme. Nu avea de gând să se lase speriat de un neghiob om al gheţii. Revoltă îşi dorise, revoltă avea să-i dea. Şi să te mai gândeşti că puterea nu e bună. Dintr-o dată Şahului îi veni pofta de-a se juca de-a stăpânul lumii. Oh, dar el chiar era stăpânul lumii. Zâmbi în barbă. Poate că fulgii de nea îl înnebuneau, dar puterea îl făcea să simtă cum zboară.
Îi făcu semn Stângului să-i predea femeia. Mâna lui mare se înfipse în părul ei încâlcit. Şi totuşi, le spusese să o spele. Dar nu mai conta. Încerca să zărească ceva prin ceaţa rece, dar nu vedea decât umbre întunecate formate din noaptea ce abia se lăsase. Îl strigă pe Şarah:
- Femeia ta e la mine, dacă o vrei vino s-o iei, şi râse sumbru şi strident.
Dar nu se auzea decât vântul ce şoptea din depărtare şi, uneori, câte un fulg ce ateriza pe vizierele soldaţilor.
Aissa privea spectacolul de la fereastră. Era calmă. În curând totul avea să-i aparţină.
- Puterea atrage după sine putere, se auzi glasul vrăjitorului.
Aissa nu tresări.
- Mă aşteptam să apari până la urmă, Imothepus. Întotdeauna apari ca să strici bucuria omului.
*
Când oamenii gheţii năvăliră, soldaţii Şahului mai întâi se închinară, abia apoi se avântară în luptă. Şahul privea distrat, ţinând-o încă pe femeia lui Şarah. Era pe jumătate dezbrăcată, iar frigul devenea năpraznic. Simţi cum femeia i se înmoaie în mâini, dar nu spuse şi nu făcu nimic. Dacă Şarah o voia, trebuia să moară. Atunci ea se întoarse spre el şi lama rece îi pătrunse pântecul. Femeia râse. Şahul îşi privi rana, sângele. Nu simţea durerea, doar furia. O aruncă pe femeie şi dădu ordin să fie ucisă. Dreptul îi tăie capul fără să întrebe ce s-a întâmplat. Stângul încerca să îşi salveze stăpânul. Dar cuţitul rece ce îi intră în spate îl făcu să se prăbuşească.
- Aissa, şopti Şahul.
Aissa trase cuţitul dintre omoplaţii Stângului şi cu o viteză uimitoare îi luă gâtul Dreptului. Apoi se aşeză lângă Şah, calmă, impasibilă, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplaseră.
- Ştii, tată, Imothepus a avut mereu dreptate, puterea atrage după sine putere, iar eu o vreau.
Şahul îşi dădu ochii peste cap, durerea devenea insuportabilă.
- O, nu, n-ai să mori.
Şarah apăru lângă ei alături de alţi doi bărbaţi.
- Ţi-am rezervat aceeaşi soartă pe care mi-ai rezervat-o tu mie.
Şahul încercă să se târască pe pământul îngheţat. Şarah îl privi chinuindu-se, apoi îl ridică pe umăr şi porni spre palat.
*
Liniştea se lăsase din nou. Doar glasul Aissei blestemând se mai auzea.
- Şarah, ai să mi-o plăteşti. M-ai păcălit.
- Ce facem cu ea? întrebă sfătuitorul.
Şarah îl privi pe Şah. Încă mai avea de trăit, dar nu mult.
- Va trebui să înveţe că viaţa e frumoasă şi fără aur sau crime fără rost. Încătuşaţi-o, o luăm cu noi.
Imothepus apăru de niciunde.
- Ce ai de gând să faci, Şarah?
- Eu n-am nevoie de putere, vrăjitorule. Eu pot trăi la fel de bine şi mâncând din rădăcina unei plante şi bând roua dimineţii.
Vrăjitorul clătină din cap.
- Atunci…
- Da, spuse Şarah. Lumea e liberă.
*
Când cucul cântă de doisprezece ori, Şahul îşi găsi sfârşitul. Spânzurat în faţa celor ce îi fuseseră fideli. Aissa urla de mânie şi blestema ziua în care s-a născut, iar lumea simţi cum se eliberează de sub jugul nedreptăţii.
Mă alătur şi eu demersului lui Nea Costache, invitându-vă, în primul rând, să îl citiţi şi apoi să fiţi cu ochii pe marii muzicieni români. E o iniţiativă frumoasă, cu toate că eu nu cred că manelistul de profesie se „va coborî” într-atât încât să asculte muzică adevărată. Ar fi prea mult pentru el. Cred că, de fapt, după s-ar sinucide.
Ieri am citit o poveste care mi-a adus aminte de Petre Ispirescu. Doamne ce îmi mai plăcea Ispirescu, cum ştia el să le povestească şi să le ducă la bun sfârşit. Un geniu în ale basmelor. Dar iată că basmul nu a murit. Scris impecabil, iar povestea nu numai că e moralizatoare, dar te prinde atât de mult că până la final nu ai cum să nu o citeşti – recunosc, e cam lungă, am scos-o la imprimantă Sebastian Corn mi-a dovedit că basmul nu a murit. Şi ce frumos a scris basmul. Şi ce inteligent, şi ce exprimări. Cred că Ispirescu, în sfârşit, răsuflă uşurat. Încă se mai poate.
Dacă vreţi să faci o incursiune în cultură, dar şi în amuzament, vă recomand cu căldură „Crima letală”. Recunosc că nu am citit-o direct după net. Dar nu sunt cumplit de multe pagini să nu poată fi trasă la imprimantă. În plus, poveştile, pe lângă demersul cultural fin, sunt pline de umor. Se citesc uşor şi când le veţi termina, zâmbetul vă va fi atât de lung, încât nu o să ştiţi ce vi s-a întâmplat.
Pentru că tot sunt la cărţi, muzică şi cultură în general. Şi pentru că tot nu am timp de altceva. Trebuie să vă spun că noptiera mea a ajuns, de fapt, un munte de cărţi. Azi am fost să cumpăr „Cu sânge rece şi albastru”, cartea Ivonei Boitan. Normal, pe lângă asta am mai luat şi „Coralie” dar şi „Trenul de trieste”. Mda, că nu aveam destule pe listă. Aşa că am făcut un morman şi mai mare. Dacă o să şi apuc să le citesc, mă declar martir al poporului. Aşa că m-am dus la Mall, la Diverta şi am întrebat: „Ceva nou la Tritonic?”. Mă rog, au un raft întreg la Diverta din Mall-ul piteştean, dar e greu să te prinzi care sunt noi şi care sunt vechi.
Tipa îmi zice: „Iar Tritonic?”. Şi îmi explică că mai mulţi inşi au fost interesaţi în decursul zilei de această editură. Ok, apoi am trecut la RAO. De ce? Pentru că, pur şi simplu, aveam nevoie de nişte cărţi poliţiste care să-mi limpezească mintea. Nu, nu să mi-o limpezească, să mi-o relaxeze. Aşa că: citiţi, citiţi şi iar citiţi.
Crina, totuşi, dacă găseşti un politician din ăla spune-i tu că eu cu iadul mă înţeleg mai bine, pentru rai nu votez
Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.
Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.
Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.
Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.
Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.
Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare
De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul
Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi
Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…
Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.
Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul
- Ar trebui s-o bagam cu capul în apă, îşi dădu cu părerea piticul.
Slã încerca să îi găsească semnele vitale. De mai bine de o oră se chinuia să o facă să se mişte. Fraã nu respira. Fraã nu scotea nici un sunet. Trupul de sirenă dispăruse. Degetele îi erau strânse pe toporişcă, şi nici urmă de cea de-a treia amuletă. Nici urmă de nimic. Slã era speriat.
- Dacă a murit, bombăni piticul, îi iau toporişca înapoi.
Slã nu îl auzea. În disperarea lui, aproape că nici nu mai vedea. Simţea dureri nemăsurate. Niciodată nu avusese astfel de sentimente. Niciodată nu simţise o astfel de durere pentru altcineva. Dacă ea murea, se ducea şi el.
- În plus, îi trebuie cam o zi să-şi revină din vrajă, completă calm piticul. Nu e chiar o vrajă de oglindă, din aia gen arkudă. Tot o inimă are, cât poate să suporte?
Slã tot nu auzea. Îi ridica mâinile arkudei, o pălmuia peste chip şi încerca să îi asculte inima. Parcă nu bătea, dar, alteori, parcă bătea.
- Eu zic că o să te ia şi ea pe tine la şuturi după ce şi-o reveni. Părerea mea e că nu ar trebui să mai dai.
Slã se întorse spre Our. Avea chipul plin de lacrimi. Întreaga sa faţă îmbătrânise dintr-o dată.
- Am pierdut-o, spuse el resemnat.
Piticul îşi aprinse pipa.
- Mă bucur că mă asculţi, mormăi Our.
- E moartă, jupâne pitic, acum ce facem?
- Aşteptăm să învie.
- Viaţa mea s-a sfârşit.
- Mă bucur că vorbeşti cu mine, că mă asculţi, că înţelegi ce îţi spun.
- Rămâi lângă ea, Our, mă duc să îmi adun gândurile.
- Eu aş zice să îţi aduni mintea.
Slã plecă fără să audă nici un cuvânt de-al piticului. Parcă îi văzuse buzele mişcându-se, dar nu fusese capabil să priceapă nici un cuvânt.
Our privi cu teamă spre arkudă. Era normal. Ştia că era normal, dar nebunul de Slã îl agitase şi pe el. Vraja inorogului îl ducea pe cel ce a folosit-o într-un fel de somn adânc. Era puternică vraja, nu era făcută pentru oameni, era pentru inorogi, fiinţe puternice şi pure. Era normal. Avea să îşi revină. Altfel, ar fi trebuit să îi pângărească trupul pentru a-şi desprinde toporişca din mâna ei. Dar unde era amuleta? Nu ar fi scăpat de Solz de Aur dacă nu ar fi eliberat amuleta, de asta era sigur.
Seara se lăsă rece peste mare şi peste corabie. Nori arămii se puseseră stăpânire pe orizont. Valurile începură să-şi ceară dreptul şi un vânt puternic vuia de departe.
- Ptiuuu, făcu piticul, privind cu ce repeziciune se schimba vremea. Neghiobul ăla de hoţ ar trebui să mă ajute s-o mut pe Fraã.
Dar nu apucă să facă vreo mişcare spre uşa ce ducea sub punte, că un val alb se ridică deasupra corabiei. Un val ce părea a se împreuna cu cerul rece. Din valul alb începură să iasă rând pe rând inorogi albi. Cornul din fruntea lor strălucea, ca stelele în nopţile senine. Rând pe rând inorogii părură că ies dintr-un blestem de mult uitat. Făceau o plecăciune şi aproape că zburau peste ape până dincolo, la mal. Un vârtej aproape că făcu corabia să scrârţâie şi să tremure. Inorogul din fruntea corabiei prinse viaţă. Necheză îndelung, undeva departe, pentru a-şi auzii fraţii şi surorile. Apoi, o sclipire aurie se zări din vârtej. Our, dintr-un impuls mai mult indus, sări peste trupul arkudei. Îi auzi bătăile inimii.
- Hai, arkudă, vino-ţi în fire.
Slã ieşi şi el de sub punte. Era năuc, iar ceea ce vedea, nu îi părea a fi real. Privi spre pitic şi îl văzu peste trupul rece al arkudei. Încercă să se îndrepte spre el, dar apariţia din vârtej şi capul inorogului ce conducea corabia, îl făcură să îngheţe pe loc.
Un inorog de foc ieşi din vârtejul de apă. Flăcările roşiatice îi înconjurau trupul, iar noaptea, pe dată, se lumină. Stelele, dispărură de pe cer una câte una. Inorogul, suspendat printre valuri, făcu o plecăciune şi sări pe punte. Slã se dădu un pas mai în spate. Focul îl înspăimântase încă de mic. Aruncă o privire spre Our şi zări că se chinuia să ia toporişca din mâna arkudei.
- Nu-i nevoie, vorbi inorogul. Iar glasul îi fu atât de cristalin, încât valurile se sparseră şi se aşezară într-o linişte demonică.
Piticul tresări. Mâna arkudei se înmuie, iar toporişca căzu pe puntea de argint. Inorogul necheză, iar glasul lui păru să cheme toate stele înapoi pe cer.
- Dacă te apropii…, încercă piticul să vocifereze.
Inorogul îşi lăsă capul în jos, iar în cornul lui apăru ce-a de-a treia amuletă. Piticul suspină. Slã se sperie şi mai rău. De parcă totul se învârtea în jurul amuletei. Era un blestem. Slã simţea asta. Era sigur de asta. Avea să se abată o furtună aprigă.
Fraã suspină. Piticul o privi o clipă, apoi îşi ridică toporişca şi aşteptă ca inorogul să facă primul pas.
Inorogul îşi fixă privirea pe pitic, de parcă ar fi dorit să-l ţintuiască locului. Ochii lui erau la fel de albaştrii ca cerul curat de amiază. Făcu o plecăciune. O scânteie sări din cornul său şi îi atinse trupul arkudei. Our nu ştia cum să reacţioneze. Nu ştia ce se întâmplă. Hotărât lucru însă, nu îi plăceau inorogii. Prea misterioşi pentru gustul lui. Parcă îl plăcea mai mult pe Slã. Cel puţin spunea ce gândeşte.
Fraã se mişcă. Slã vru să se repeada spre ea, dar nu se putea mişca. Inorogul corabie îl ţintuia cu o privire blândă şi verde şi, cu toate astea, el se temea.
Fraã se ridică brusc, făcându-l pe pitic să tresară.
- Inorogule, şopti ea.
- Promisiunea e promisiune, regină arkudă.
Fraã trase aer în piept. Abia atunci îşi dădu seama că este la suprafaţă. Îşi cercetă corpul, îşi mângie părul lung şi alb şi zâmbi.
- Inorogul de foc, îţi multumesc!
Inorogul îşi ridică fruntea.
- Nu, nu regină, eu îţi mulţumesc. Ne-ai salvat. Ne-ai redat viaţa şi libertatea. Îţi dăruiesc amuleta.
Amuleta căzu pe punte cu un zgomot surd. Fraã făcu o plecăciune. Inorogul dispăru ca prin minune. Chiar când Slã fu pe punctul de-a se duce spre arkudă, inorogul corabie vorbi.
Nu, nu vorbesc de Glade, ci de „Regina arkudă”. Nu azi, mai acum vreo două zile. Regina arkudă şi amuletele ei s-au dus. Adică gata. Şi da, am uitat să scriu „End”, dar vor scrie la editura din America… O, nu, visez din nou
Cum să serbeze o blondă terminarea unei cărţi – de scris, da?
Ok, m-am născut blondă şi am continuat aşa până la vreo nouăsprezece ani. Apoi am zis că vorba bancului, inteligenţă artificială. Că o fi bine, că o fi rău, nah, tot aia. Blonda de faţă are o problemă, urăşte ca propria-i maşină să fie murdară. Urăşte, da. Cum săptămâna trecută am făcut shopping în „căpială”, că atunci când o apucă pe mama, numai trenul i se mai pune în cale, maşina mea s-a făcut pardaf. Cum îi stă bine unei doamne, în propria maşină, brutalizată – doamna – a stat în spate şi a preparat cafelele. Dar Xreder nu a mai avut răbdare până la ultima. Aşa că pielea mea neagră, nu a mea, a maşinii, a rămas tot neagră, dar lipicioasă. Oh, credeţi că m-am enervat? Credeţi ce vreţi
Aşa că, după „arkudă”, mă duc frumos, relaxată, la spălătorie. Cea de lângă casă full. Dau eu ocolul oraşului, full. Mă întorc acasă, hai că merge. La respectiva chestie de prestat servicii în folosul maşinilor există un bar. Tot acolo se şi plăteşte. Las eu maşina lângă spălătorie, că înăuntru era tot full şi mă duc să plătesc: interior, exterior.
- Ce fel de maşină e asta? întreabă blonda de la bar – a se reţine, diferită de blonda de mine. Jeep?
- Nup, berlină.
Îmi ia banii, îmi dă bonul şi pa şi pusi. Ies din bar şi aştept un domn spălător să mă bage în seamă. Un nene vine spre mine.
- Vezi maşina aia de acolo? zic eu.
- Da.
Mă uit în stânga, în dreapta, gălăgie. Îi fac semn să mă urmeze. El supus vine după mine.
- Vreau să o spălaţi, dar să nu dea dracu’ să puneţi cârpa pe vopseaua mea. O clătiţi bine şi ştergeţi doar geamurile.
- Bine, zice el.
Deschid maşina. Îi arăt petele de cafea. Îi spun.
- Decât să daţi cu vreun căcat de soluţie care să-mi atace pielea, mai bine o ştergeţi cu puţină apă.
- Am înţeles, zise el.
- Bun. Acum… vreau să aspiraţi şi pe sub preşuri. Că le-am pus târziu şi mai e nisip, praf, una alta.
- S-a făcut!
- A, da, şi să nu uit. Nu daţi cu uleiuri pe bordul meu că fac o criză de nervi.
- Am înţeles.
A înţeles. Aşa că îi întind bonul şi nişte mărunt, aşa pentru el, că tot a înţeles.
- Nu, nu, nu, zice el. O fac gratis.
În gândul meu: „băi, lasă-mă, s-a dus dracu’ mita în ţara asta?”. Insist. Insistă şi el că nu. Mă rog. Îi întind cheia.
- Nu că i-o daţi băiatului.
- Hmm?!
- Ştiţi, eu sunt şoferul după camion.
M-a apucat un nerv:
- Bine domnle’ şi mă laşi să vorbesc ca proasta?
- Nu, eu îi cunosc bine pe băieţi şi le explic eu.
- O, rily?
Nervoasă:
- Da, şi îţi mai dădeam şi cheia maşinii. Pufff!!!
Aşa că, atunci când s-a eliberat, am dus eu frumos maşina şi am luat-o de la capăt cu explicaţiile.
- Şi îţi dau şi cheia să o bagi la interior că eu mă duc să beau o cafea.
Şi să zică cineva că nu sunt blondă
Oh, vorbeam despre „Regina arkudă”? Lăsaţi, mai avem timp să vorbim de ea. Oricum, e gata
Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă. 
