Azi e o zi specială. O altă zi specială. Dacă a doua zi după ce m-am operat m-am dus la teatru, ca nu cumva să mă dezic din propria-mi nebunie, azi o să fac la fel. Cu o excepţie, pot să şi conduc şi să stau două ore în fund. În fundul propriu, mulţumesc celor ce îşi fac griji Bun, şi cum mă duc la teatru, a doua oară în tribuna oficială, care, Dumnezeu ştie de ce, e cumplit de incomodă, dar îţi oferă o vedere bună, ăăă, cea mai bună, mă gândeam să mă laud. Nu mă întrebaţi ce o să văd. Teatru de revistă, dar nu ştiu exact că încă nu m-am dus să iau invitaţia de la mama. Mamă care, conform tradiţiei, mă aşteaptă mâncându-şi unghiile şi citind pe blog să vadă dacă mă duc ori ba. Pe această cale îi comunic că mă duc cu Katy, na, să zică ea că nu îi spun lucrurile importante din viaţa mea.
Tot pe această cale, fiind o blogheriţă de mic succesc, dar în devenire de mare succes, mă gândeam să îi zic Crinei şi aici tare şi răspicat că vreau cartea cu autograf. Ovidiu trebuie să fi auzit de mine, doar sunt vedetă la Radio România Cultural
Bun, ce o mai fi de zis. După cum vedeţi, de când a avut loc marea tăiere, nu prea am mai avut chef de blog, se simte, nu? În schimb, am scris la roman pe rupte. Bogdan Hrib trebuie să fie mândru de mine pentru că am atâtea manuscrise că am început să mă rătăcesc în ele. Dacă un singur om îmi zice că nu e mândru de mine… ei bine, puţin îmi pasă. Eu sunt
Ăăă, da, şi ca să-l liniştesc pe Horia, da, azi chiar o să beau cafeaua Nu în oraş, la mine acasă. Dar o beau, pentru că ieri am ratat-o. Bun. Acum că ştiţi ce fac azi, cred că pot să-mi beau cafeaua liniştită.
Întotdeauna sunt pe fugă. Sunt ca melcul, zău aşa. Adică fug atât de încet încât îmi e şi teamă s-o mai fac. Ei bine, că tot sunt pe fugă, aseară, după ce am terminat a opta carte din seria „Lumea disc”, adică „Gărzi! Gărzi!” a lui Terry Pratchett, am dezvoltat un concept revoluţionar.
Am citit multe cărţi zilele trecute. Prea multe, dar nu am timp să vă povestesc, cu toate că fiecare în parte are o poveste haioasă despre cum am cumpărat-o, cum am citit-o şi ce nerv sau nu am avut. Aşa că iată. Mă opresc la Pratchett din motive întemeite.
Mai întâi pentru necunoscători, Pratchett scrie fantasy comic, adică se râde. Clar se râde. Dacă nu râdeţi, tot clar, e nevoie să vă căutaţi. Serios. Ei bine. Scrie fantasy comic, dar nu aşa oricum. Adică în discuţie se aduc târfele, şuturi în locul ăla dureros bărbătesc, aluzii sexuale etc. Înţelegeţi, da? Toată seria merge pe principiul ăsta, mai puţin cărţile pentru copii. Mai are câteva şi pentru puşti în serie. Destul de comice şi alea. Dar trecând peste şi ştiind clar despre ce e vorba în carte, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că pe etichetă scria: „Pentru copii peste 5 ani”. Mă rog, n-am zis eu nimic la librărie. Na, de unde să ştie vânzătoarea. Adică, cel puţin poate şti că omul există, dar nu ştie, vă zic eu. Dar mă gândeam, vine o mămică cu un puşti de şase, şapte ani, şi îi zice duduii că vrea ceva de citit pentru vârsta lui. Duduia se duce la calculator şi caută. Ei bine, dă de Pratchett şi i-o vinde. Apoi mămica va avea surpriza să-şi audă fiul întrebând chestii, ei bine chestii pe care ar trebui să le întrebe ceva mai târziu.
Eu nu sunt convinsă că e vina librăriilor pentru acele etichete. Sunt convinsă că librarul nu o să citească fiecare carte care i se pune pe raft pentru a stabili la ce vârstă se încadrează. Aşa că, cineva tot trebuie să fie de vină. Prin deducţie logică nu am putut decât să ajung la editură.
Bun. Autorul e străin. Probabil că nu prea comunică cu românaşii. Aşa că nu poate fi întrebat în ce categorie de vârstă se încadrează cartea lui. Editorul sună traducătorul, îi aruncă manuscrisul şi îi dă un termen. Omul ăla traduce în disperare. Îşi ia banii şi îşi vede de drum. De aici, cartea intră la corectură. Apoi, editorul vine să vadă ce s-a întâmplat cu manuscrisul. E gata. Corectat, tradus, mai are nevoie de copertă şi e bun de tipar. Coperta, bănuiesc, e şi ea gata. Editorul întreabă: „Ei la ce vârstă se încadrează?”. Corectorul: „Dracu’ ştie, am corectat-o, nu am stat să o şi pricep”, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e logic. La câte chestii se corectează, dracu’ stă să le şi înţeleagă. Editorul, abia trezit din ceaşca cu cafea se uită la copertă, îşi dă el cu presupusul: „Ei, copiii din ziua de azi, după vârsta de cinci ani cam ştiu să citească, merge aşa”. Şi uite aşa ţi-o trimit pe rafturi. Fără să îşi dea interesul prea mult, fără să se gândească că un puşti care citeşte cartea, pe lângă faptul că nu ar înţelege mare lucru, ar avea o tonă de întrebări de pus.
O staţi că nu m-am oprit aici. Pe cartea a opta scrie că e cea mai amuzantă carte din serie. Serios? A citit cineva seria? Nu pe bune, şi-a dat cineva interesul? Că dacă asta e cea mai amuzantă eu mă duc să mă sinucid. Şi ce s-a întâmplat cu Vânturache? Aia cred că era tristă rău. Dacă nici cărţile cu Vânturache nu au fost cele mai comice, atunci nici eu nu mai ştiu ce înseamnă a fi hilar. Şi uite aşa mă enervez eu în frumoasă zi de joi, când aş putea ieşi în oraş să beau o cafea. Dumnezeule!
Azi sunt pacifistă. Aşa că am decis să răspund unor commenturi în post. Nu de alta, dar ştiţi cum e, şi să scrii, şi să răspunzi, parcă le-aş combina într-un articol, că o fi mai bine, şi pentru mine, dar şi pentru voi. Aşa că stăteam eu şi mă gândeam. – Oh, desigur, am reluat activitatea asta cu gânditul, nu de alta, dar neuronul meu pur şi simplu nu vrea să doarmă – Mă gândeam că v-am cam neglijat. Şi, desigur, sunt conştientă că o voi mai face. La câte am de făcut luna asta care vine nici nu ar trebui să vă mire. Hei, ce vă miraţi? Mai întâi, cu drag, o să vă spun că sâmbătă la ora unsprezece, adică în jurul prânzului, voi purta o scurtă discuţie cu Răzvan Dolea, la Radio România Cultural. În maşină ascult cam mereu postul. Nu de alta, dar de fiecare dată când mă trezesc că nu am nici un cd cu operă – şi mi se întâmplă destul de rar – ştiu sigur că voi găsi ceva la Radio România Cultural. Aşa că vă invit şi pe voi la „Texte şi pretexte”, sâmbătă de la ora nouă la ora treisprezece.
Că tot suntem la cultură. Laura, adică îngerul, mă întreba mai acum câteva zile, cum de pot citi aşa repede. Eu am vrut să-i răspund atunci, dar la drept vorbind şi eu eram într-un impas. Ulterior am aflat cum. Nu e o chestie de exerciţiu. Ştiţi voi, fiecare om îşi are propriul ritm în orice ar face. Eu am două viteze: a întâia şi a doua. Când sunt pe viteza a doua pot citi două cărţi pe zi, când sunt pe a întâia, citesc o carte la trei zile. Nu ştiu dacă e chestia de chef, o fi fost şi faptul că oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Să fi fost şi ideea că iar mă sună nebuna din Satu Mare, mai bine citesc Nu ştiu. Pur şi simplu, uneori am viteză, alteori nu am. Oh, şi abia aştept să vă spun ce am citit, dar staţi să-l termin şi pe Pratchett cu „Gărzi! Gărzi!”. După cum v-aţi prins, nu am trecut la viteza a doua
Tata Borgo îmi povestea despre viaţă. Despre cum să ţi-o trăieşti. Întotdeauna are sfaturi bune în traista vieţii. Nu am ştiut ce să răspund pentru că i-am dat dreptate. Apropo Tata Borgo eşti bine?
Corina mă aşteaptă la Bruxells, iar eu nu vreau să o dezamăgesc, aşa că o să mă urc în avion. Oh, o iau şi pe nebună cu mine, târâşi, ce crede ea, că scapă? Pe mine cine să mă ia noaptea în braţe dacă îmi e urât?
Trec peste comentariul cu „12+2”, pentru că nu ştiu ce să zic, poate doar „12+3”
Oh, da, să nu uit că am de dat şi nişte examene luna asta. Ştiţi voi, am chiulit cu impertinenţă la trei examene anul trecut. Am chiulit de două ori, că n-am avut chef de ele nici în toamnă. Aşa că na, prostia şi lenea se plătesc. Doamneee, şi dacă aţi şti ce poftă de învăţat am, v-aţi cruci şi mi-aţi plânge de milă.
I-aş răspunde şi lui Trexel, dar până nu scrie continuarea, nu vorbesc cu el. Desigur, îl pot întreba subtil dacă a primit coletul. De ce nu îl întreb pe mess? O fi omul ocupat să se plictisească, nu vreau să-i dau eu speranţe că viaţa e mai haioasă decât e de fapt
Şi, pentru a şti cu ce o să vă confruntaţi în curând, vă spun doar atât: „Tarotul de Marsilia”, restul e aşteptare
Ok, să zicem că am avut o zi bună, cu toate că nu e adevărat, dar, cel puţin, am mâncat mere cu biscuiţi, aşa că am început ziua bine. Oh, încă ceva: NU MĂ TREZESC ÎNAINTE DE ORA ZECE, DA?
Oh, nu, azi nu mi-a fost lene, doar că… că… ei bine, să zicem că am avut program de rău… rău de scos fire. În fine, e o chestie din aia. Ştiţi cum? Nu, dar vă spun eu, că vă tot păcălesc că vă spun despre operatie. Ei, operaţia a fost operaţie. Rapidă şi eficientă. M-am trezit imediat din anestezia totală cu o mie de întrebări. Doctorii, adică anestezistul şi chirurgul, îmi tot spuneau să tac că le-am făcut mintea varză. Eu nu şi nu. Nu prea am dormit după anestezie. Dar am început să urlu la lume că eu plec acasă. Logic, nimeni nu m-a băgat în seamă, ceea ce m-a liniştit până la urmă. Apoi, aşa cum v-am mai spus, m-am trezit la cinci dimineaţa, cu o durere cumplită de coloană şi cu o poftă de mere inimaginabilă. Cella m-a lămurit. La ora aia mânca mere şi se gândea la mine Oricum, de atunci tot am poftă de mere. Şi, aşa cum Crina i-a spus Cellei: „Noi ne facem griji pentru ea şi pe ea o doare drept, cică e la bârfă şi la cafele”. Ei, aşa a decurs operaţia. Desigur, am avut o ceartă cu o asistentă care nu mă lăsa să mă duc la budă, dar i-am arătat că fac ce vreau şi cum vreau. Adică la toaletă, aşa cum e normal. Daaa, cu perfuzia după mine. Tot dementa aia îmi zicea să nu mă mai iau după doctor şi să beau apă, că ăla nu ştie ce zice. Normal, numai de-a dracu’ am băut apă, să se oftice ea. Că sete nu îmi era.
Când s-a schimbat tura, cealaltă asistentă îmi tot zicea să beau apă şi să mă mişc. Ce să mai înţelegi? Oricum, am plecat acasă, nu am stat liniştită pentru că n-am avut eu chef. Şi… bine, adevărul e că… ce să mai, m-am simţit bine şi mi s-a părut irelevant să stau locului când eu sunt ok. Cu toate că auzeam nişte voci îndepărtate, dar asta e de la citit, aşa ceva nu se întâmplă în realitate: „Stai acasă! Potoleşte-te! Ai înnebunit? Conduci până acolo? Îţi dai seama ce efort faci?”. O, da, piciorul drept, într-adevăr a apăsat la acceleraţia aia de am zis că se va lipi de ea. Şi uite aşa, m-am traumatizat.
Azi am scos firul. Zău, nu m-a durut mai rău decât atunci când mă epilez. Am zâmbit după scoaterea lui, apoi mi s-a făcut rău. Am leşinat, am vomitat, am leşinat, am vomitat… ok, după o jumătate de oră am luat-o de la capăt. A fost distractiv. Dar cum orice lucru distractiv se termină, acum mă doare doar capul. Deci mă scuz. Nu mi-a fost lene să vă răspund, doar că ameţeam, iar literele nu stăteau calme pe monitor. Ei? Am avut o zi genială. Ce să mai. Aşa distracţii să tot ai. Ok, data viitoare promit să încerc doar partea cu leşinatul… nu, mai bine nu, că are doctorul ăla o palmă că îmi e teamă că rămân machiată permanent. Şi acum, cred că mă duc să mai leşin puţin.
… îmi e prea lene să gândesc. Adică gândesc oricum, dar aşa, la mişto. Vine de la sine. O fi vreo boală? Nu mai poţi sta liniştit pe lumea asta fără să gândeşti? Zău, e o întrebare de bun simţ. Adică, eu n-am chef să gândesc, şi totuşi, creierul meu o face, cu toate că eu opun rezistenţă.
Adevărul e că îmi e prea lene să răspund commenturilor. Nu că nu aş gândi, doar v-am explicat procesul. Neuronul meu se încăpăţânează s-o facă, de parcă i-ar fi frică că-l concediez dacă intră în stand by. Cu toate că eu i-aş fi recunoscătoare, dar el crede că îl testez. Cu toate astea, nu răspund pentru că, deşi gândesc, nu o fac inteligent. Şi de cât să nu răspund inteligent, mai punem la socoteală şi lenea, ei bine, mai bine nu răspund. Mai trag cu ochiul ce-i drept. Mă mai mănâncă limba, dar îmi e prea lene să-mi descleştez degetele (deştele, vorba cuiva). Şi dacă tot îmi e atât de lene şi încă sunt în covalenşcenţă, m-am gândit eu că un raid la coafor nu mi-ar strica. Cel puţin acolo, cu bârfă sau nu, nu trebuie să-mi pun neuronul la grea încercare. Adică, oricum nu se prinde nimeni că azi nu sunt inteligentă. Pot foarte bine să dau din cap şi să am privirea inteligentă. Ştiţi voi, ca inginerii. Păi doar sunt inginer. Cu privirea inteligentă am terminat facultatea, doar nu vă închipuiţi că am ieşit şi cu ceva în creier.
O, desigur, staţi o clipă. Când am dat licenţa creierul meu era în vacanţă. Atunci mi-am concediat neuronii. Dar a mai rămas unul, agăţându-se de mine cu disperare. Zici că suntem rude şi alta nu.
Mă enervează şi timpul. Nu înţeleg eu de ce azi e cald, când, foarte bine, ieri era frig. Trecusem şi eu la cizme, ca tot omul cu ceva raţiune. Desigur, azi iar trec la ghete. Mă credeţi sau nu, preferam cizmele. Doar am dat o grămadă de bani pe ele, dar nu le pot etala. O mai exista vreun adevăr pe undeva, dar, din câte văd eu, singurul şi dedicatul meu neuron, pur şi simplu nu mai are chef nici el. Îl înţeleg. S-o fi săturat să se zbată singur într-un spaţiu stingher. El decide, el execută. Încet, încet intră în repaus. Nu că mi-ar părea rău. La condus nu-l folosesc. Aici e cu legea junglei, instinct de supravieţuire, chestii din astea, fără legătură cu gânditul. Deci, la fel de bine, pot să… Despre ce vorbeam? Hei, mă poate scoate şi pe mine cineva din negura asta? Unde îmi e neuronul? Oh, ce frumos, se stinge lumina…
Crina Dunca
Nu ştiu. Pur şi simplu, uneori am viteză, alteori nu am. Oh, şi abia aştept să vă spun ce am citit, dar staţi să-l termin şi pe Pratchett cu „Gărzi! Gărzi!”. După cum v-aţi prins, nu am trecut la viteza a doua 
Şi acum, cred că mă duc să mai leşin puţin. 
