Mai sunt şi zile bune

Zi plină, dar frumoasă. Ba nu, minunată. Am început bine ziua, chiar dacă cam somnoroasă, dar mi-am revenit repede. Ei da, azi am băut o cafea cu Bebe. Normal, nu putea să vină decât cu un braţ de cărţi şi cu un buchet minunat de trandafiri. E un om minunat, care ştie multe despre cărţi. Despre multe cărţi. O, Doamne, despre mai multe decât ştiu eu. Am aflat că are două motăniţe Aşadar, a intrat în clubul pisiciţilor Am petrecut câteva ore mai mult decât relaxante. Bine, compania a fost plăcută şi deosebită, aşa că era normal ca timpul să treacă frumos. Chiar şi trezitul după o noapte de nesomn mi-a făcut bine – Mulţumesc, Crina! – Ce?, credeţi că ziua s-a terminat aşa? Nu, nu s-a terminat aşa. Normal.

Mergem mai departe. După întâlnirea cu Bebe, mi-am luat nepoata şi l-am adunat pe Xreder… uite aşa am pornit spre Mall. Doar nu era să se aprindă luminile de Crăciun fără noi? Păi nu? Păi da.

Faptul că oamenii ăia de la Mall au adus trei personalităţi politice, total antipatice mie, m-a făcut să mă car acasă, cu nepoată cu tot. Personalităţile? Florinnnnnnn Călinescu, bleah. Gingăraş, bleah, Bratu, hai, fie, am făcut chimie cu el în facultate şi mi-a dat zece – adică la electronică – aşa că treacă, meargă, dar tot bleah A, desigur, toate vedetele piteştene îşi dădeau aere pe acolo. Cum mie mi se apleacă de la aere, am preferat să merg la cumnata mea şi să mănânc bine. Desigur, încercând să uit cu desăvârşire ce şi cum.

 

Acum, la final, dar nu în cele din urmă, nu de alta, dar povestea asta o voi relua. Sâmbăta viitoare bloggeri piteşteni se întâlnesc. Momentan vă las să aflaţi mai multe de la Dumis, dar o să vă spun şi eu mai multe zilele astea. Da, mă duc, nu de alta, dar Dumis a crezut că sunt bună de moderat o discuţie, acum să mă las rugată? Nu mă las că eu nu îs vedetă Zilele următoare veţi afla detaliile. Ok, weekend plăcut şi, desigur, EU MERG LA VOT, VOI?

Viaţă grea

Nu a venit Craciunul

N-a venit Crăciunul şi nici n-am chef să vină, dar deh, uneori mă distrează. Sau poate am chef, dar încă nu îmi dau seama. Sunt foarte obosită zilele astea, cad ca o legumă în pat. Zi, noapte, nu prea contează. Am multe de făcut în cursul zilei. Să nu vă spun cât mă oboseşte traficul din Piteşti. Se vede că mai bine de jumătate de oraş a luat carnetul pe pile. Aşa că atenţia mea trebuie să fie de vreo zece ori mai mare. Uneori scap (uit) de oboseală prostindu-mă.

Să vă explic fenomenul. Urăsc fructele de mare. În afara puişorilor de baltă, nu mănânc nimic altceva. Dap, le-am încercat, nu mi-au plăcut, am renunţat. Nu suport nici mirosul acela de peşte, dar în fine, îl accept. Aşa că Xreder îşi găteşte singur aceste „specialităţi”. Aseară am zis să-mi calc pe inimă, pentru că se apropie Crăciunul, pentru că sâmbătă se aprinde pomul de la Mall şi pentru că, zic eu, m-a prins puţin Aşa că i-am făcut fructe de mare. Sigur, am zis că îmi dau şi maţele afară, dar am reuşit. Sunt o soţie desăvârşită – S-o credeţi voi –

Aşa că vă las cu fructele de mare. Poate vouă vă plac. Savuraţi-le!

 

Şi ca să nu îmi mai aud vorbe. Tipa din postul de mai jos nu sunt eu, da? Eu sunt tot timpul îmbrăcată, şi operată la sân, doar nu credeaţi că vă arăt operaţia. Nu? Terminaţi cu prostiile. A fost amuzant un timp, dar gata. Asta îs eu. Şi arăt mai bine

P.S: Războiul Reginelor se poate comanda. Clik!

În acest moment…

TERMINATI CU SUPOZITIILE, POZA E LUATA DE AICI. ARE SI DATE DE CONTACT DACA TOT VA PLACE SI E DIN BUCURESTI.

În care citiţi aberaţiile mele, eu scriu. Deja am ajuns să îmi doresc să termin o carte pentru Crina. Da, doar pentru că mă bate la cap, nu din alte motive. Aşa că nu mai râdeţi pe sub bănci. Până la a termina cartea, mă gândeam eu aşa… Aş vrea să vă arăt cum, dar nu pot.

Cum mă holbam eu ieri pe nişte bloguri cu specific SF-F, forumuri, etc, de fiecare dată îmi sare în ochi afirmaţia: „Prefer să citesc un autor străin, n-am încredere în români”. Şi cum mă gândeam eu aşa, îmi venea să întreb: „Scuze, dar câţi români ai citit?” Nu serios acum, asta este discriminare. A ajuns să fie rău şi pentru ţara ta că eşti al ei. Ok, plec în America, îmi schimb numele şi public peste doi ani la Tritonic, asta după ce oamenii se vor chinui să traducă cartea, că nah, acum sunt în America. De parcă asta mi-ar schimba cu ceva stilul sau sângele. Dar mna, acum eu ce dracu’ să mai zic? Nu citiţi fraţilor că n-aveţi ce.

Dar eu am să citesc. Am citit în ultimul an mai mulţi autori români decât mi-aş fi închipuit. Şi ştiţi de ce? Pentru că românii au început să scrie pe gustul publicului. Dar, dacă nu citiţi, nu aveţi de unde şti.

Aşa că, tot fiind la autori români, sunt cu ochii pâlnie pe unul. Ei, o să vă dezamăgesc, dar nu scrie fantasy. Însă, prezentarea cărţii mi-a plăcut la nebunie. Pe mine m-a convins să citesc. Să vă spun două vorbe:

Se numeşte Denis Meraru şi a fost ziarist – Ei, acum nu daţi cu parul, o să ne spună el, dacă o vrea, dacă mai practică sau nu meseria – Ideea e următoarea – înainte de-a ajunge la carte – J.K. Rowling, fostă ziaristă. S-a apucat de scris şi a ieşit Harry Potter. Să vă vând un secret? Să nu vi-l vând? Aş putea cere nişte bani, dar azi sunt de treabă pentru că mă grăbesc la scris. Aşadar, întotdeauna, ziariştii sunt cei mai buni scriitori. O să mă întrebaţi de ce. Iar eu ştiu şi răspunsul. Una e să fii ziarist, să fii obişnuit cu frazele scurte, la obiect. Asta face o carte bună citibilă. Nu bărbile scriitoriceşti. În ziua de azi cartea trebuie să poată fi citită repede, înţeleasă repede etc. Niciodată nu m-a dezamăgit vreun ziarist care s-a apucat de scris. Tocmai de aceea sunt convinsă că istorisirea lui Denis se ridică la aşteptările publicului.

Denis a început acest roman în urma unui articol scris de el: viaţa fetelor obligate să se prostitueze sau „traficatele”, aşa cum le numeşte autorul. Eroina principală ajunge în „pepinieră”, locul în care se întâlnesc atât „traficatele” cât şi târfele.

„Romanul „Pepiniera” este o poveste dulce-amară a unei fete  - Mirela – care nu pare a sparge tiparele unui trai obişnuit. Abia după ce este forţată să se prostitueze un an şi jumătate la Istanbul, viaţa ei suferă „mutaţii” de ritm. Ajunge alături de alte 11 colege într-un adăpost pentru fete traficate sau prostituate, adăpost supranumit „pepiniera”. Proprietara „pepinierei”, doamna Iulia, este o altruistă incurabilă, care ţine la toate fetele fără discriminare şi orice păcate ar fi avut ele. Inamiciţiile dintre fete se manifestă şi prin crearea a două tabere – „coardele” şi „traficatele” – în care „coardele” sunt majoritare, cu nouă reprezentante” – aşa îşi începe autorul descrierea cărţii.

Pe mine una m-a fermecat şi abia aştept apariţia ei. Sper ca cei de la Polirom să nu dea cu băţul în baltă. Din punctul meu de vedere romanul are deja un real succes. Subiectul e actual, se întâmplă în zilele noastre şi se va întâmpla până la sfârşitul lumii. Este o poveste de viaţă, o alt fel de viaţă. Poate că unii dintre noi nu îşi pot închipui că fata aia care se prostituează o face împotriva voinţa ei. Mulţi nu ştiu ce se întâmplă în sufletul unei astfel de persoane.

Cartea a pornit de la un subiect real, dar s-a distanţat de realitate pe parcurs. Dar asta nu înseamnă că lucrurile povestite acolo sunt mai puţin adevărate. Eu zic că Denis merită încurajat. Chiar dacă romanul nu a apărut încă, dar o să apară şi autorul are nevoie de toate încurajările. Baftă, Denis! Îţi ţin pumnii. A, da, şi vreau neapărat cartea cu autograf

Sigur, ţinem aproape, subiectul nu s-a terminat nicidecum. Sunt cu ochii pe tine.

Aş spune că îmi e lene…

Nu, de fapt, sigur îmi e. Nu ar trebui, dap, ştiu. Sunt tânără, în forţă (râdeţi voi că eu n-am putere). Adică totul ţine cu mine. Numai eu nu ţin cu mine. Blue vrea poze de la lansare. Lasă, îmi e prea lene, uită-te la alea de la vulcani, da? Alea de la lansare ţi le dau pe mess. Pe toate, să le pui pe monitoare Ziceam că am fost plecată. Mă rog, am zis eu zilele astea, nu acum. Nu mă luaţi şi voi adliteram. Nu de alta, dar unicul neuron e cam confuz. E o treabă. Mă rog, am fost la Casa Matei, în Berca. Dacă ajungeţi în Berca, desigur, nu o să vi se pară nimic interesant. Un sat cu sens giratoriu. Dumnezeule, e cumplit, vă jur. Ţăranii ăia nu au auzit de prioritate în sens, dar contează mai puţin. Părăsiţi sensul pe prima ieşire şi daţi de Casa Matei. Mişto pensiune, şi totuşi… În capul meu patru stele înseamnă altceva. Adică, uh… ştiu că sunt cu nasul pe sus, dar… Nu, ei, a fost bine. Camerele exagerat de mari, paturile exagerat de joase. Curat. Foarte chiar. Restaurant. Şi se mănâncă, nu glumă. Teren de tenis, piscină – nerecomandată pe frigul ăsta – bibliotecă, masaj, echitaţie, plus animăluţe şi animăloaie

Ce nu mi-a plăcut? Camerele fiind foarte mari, era cam frig. Ne-au dat ei un calorifer din ăla electric, dar tot cam frig. Ce am detestat? Ei bine, apă fiartă aveai doar zece minute, apoi gata, se răcea. Nesuferită mi s-a părut chestia asta. Exagerat de nesuferită.

Alte neajunsuri? Ei, au mai fost. De exemplu, discriminarea fumătorilor. Discriminare pe bune. Acolo mai bine te lăsai cu totul decât să stai în frigul ăla. Serios. Inuman, nene, inuman. Ei, dar am avut vulcani. N-am avut zăpadă. Am avut căţei şi pisici. Şi cai, dar mai la deal şi era cam frig pentru echitaţie.

Ce să mai zic? A fost bine, dar şi rău. Şi totuşi, la patru stele e mai mişto

Aş vrea să vă mai spun o poveste, dar ţinând cont că trebuie să-mi fac caietul de practică, deoarece mâine am examen, am să tac. Şi, aşa cum spuneam, oricum îmi e lene