Încredere în soţ, don’le…

Să vă explic. Când mi-am luat maşina, obişnuită fiind pe monştri, adică maşini înalte, care puteau fi parcate pe borduri înalte, printre maşini joase, cu vizibilitate bună, etc, am decis să îi las lui Xreder o cheie de la maşina mea. De ce? Pentru că mă ştiu. Am zis că dacă m-oi enerva vreodată în trafic, mă dau jos şi o dau dracu’ de maşină, aşa că să se ducă să o recupereze. În plus, nu eram sigură că mă voi obişnui cu ea. Bine, toată lumea insista că nu voi şti niciodată să conduc o maşină atât de joasă şi că ar fi trebuit să rămân pe Jeep sau, cel puţin, să-mi cumpăr un Fiat Doblo ca ăla de firmă. Normal, eu căpăţânoasă, nu şi nu. Aşa că atunci când m-am văzut cu maşina în faţa blocului, am început să am dubii. Cu toate că am învăţat să şofez pe jeep, mi se părea că Honda mea e mult mai lată. Mă uitam, la parcarea cu spatele, în laterale de făceam febră la gât. Şi nu eram convinsă că oglinzile îmi arată distanţa reală. Da, de parcări îmi era cel mai teamă, pe stradă mă obişnuisem cât de cât cu ea. Dar oricum, am zis să fie şi cheia de rezervă la un profesionist, să mă scoată din rahat dacă e să mă afund prea mult. Sigur, chiar dacă am intrat – că se mai întâmplă – în câte un răhăţel, m-am descurcat de una singură. Transpirată, nervoasă, adăugând noi înjurături vocabularului meu, dar prea căpoasă pentru a cere ajutor. Aşa că n-a fost niciodată nevoie de cheia de rezervă.

Aseară, al meu X dispare. E chemat la birou că a picat programul contabil, iar unii mai lucrează şi după ora 18, chiar dacă sunt la stat Între timp cumnata mea mă invită la o cafea. Eu zic „k” şi fug la maşină. La noi în parcare e o nebunie, aşa că dacă nu îţi găseşti maşina din prima, nu e chiar o tragedie. Dar când apeşi pe telecomandă şi îţi dai seama că pur şi simplu nu mai există, începi să te panichezi. Nu, nu m-am gândit la furt, dintr-un motiv simplu. Am doi câini mari care dorm lângă maşina mea, şi e foarte, foarte greu să treci de ei. Unde mai pui că nu e tocmai o maşină uşor de spart şi, revenind la câini, toţi mă simt când ies din casă şi se dau de lângă maşină. Bine, mai e unul mic pe care trebuie să-l scot de sub… Aşa că a picat din start varianta furtului, pentru că lătrătorii mei nu ar fi permis nimănui să se apropie prea mult.

Stând ca tâmpa şi privind fiecare maşină în parte, aud melodia de mai jos la maxim apropiindu-se de mine. Era la final, apoi a început cealaltă melodie. Hmm, ciudat. Având magazie de cd-uri, doar pe Pavarotti îl mai schimb cu Debussy sau alţii, dar cd-urile 4 şi 5 rămân întotdeauna pe poziţii. Ar fi fost chiar culmea ca cineva să aibă un cd, identic cu cd-ul meu 4. Mă rog, nu imposibil, dar oamenii ascultă manele în maşină, să fim serioşi. Când mă întorc, cu un zâmbet drăgălaşi, cu capul ieşit pe fereastra maşinii mele, Xreder.

„Am fost şi eu cu ea la serviciu”.

Înţelegeţi?

Adică, el are maşina lui, pe lângă aia mai are şi un jeep – nu, nu e chiar al nostru, dar ne e dat în folosinţă – unde mai pui un Fiat de la serviciu. Şi el nu a put decât să ia maşina mea, şi să mă facă pe mine să-mi stea inima în loc. Să mă gândesc cum să otrăvesc câinii, dacă într-adevăr vreun hoţ a trecut pe lângă ei, şi toate cele, în condiţiile în care eu nu am cheie nici de la jeep, nici de la maşina lui pe care nu aş conduce-o decât în cazul în care aş fi foarte furioasă pe X.

Explicaţia lui, simplă: „A ta e singura cu „încălţări” de iarnă, nu vezi că ninge?” Pentru asta s-a confiscat cheia de la jeep. Dispare maşina mea, am o rezervă, dar ăla nu e al nostru, aşa că nu mă pot răzbuna pe el băgându-l într-un bloc, iar cheie de la maşina lui nu am obţinut, şi nici rezerva mea nu mi-a înapoiat-o. Bine, a promis că îşi ia „cizme” pentru situaţii de urgenţă şi că nu îmi mai foloseşte maşina fără să îmi ceară aprobare.

Păi dacă nici în soţ nu mai poţi avea încredere, atunci în cine să mai ai?

CRONCANICARII

De la Zully primire

Ma execut De la Lucia citire: poza de mai sus face parte din spectacolul cu piesa “Revizorul” de Gogol, la Teatrul de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele, care joacă rolul lui Hlestakov alternativ cu Ştefan Bănică-jr, cu George Mihăiţă în rolul primarului, cu Virginia Mirea, Delia Seceleanu şi alţi actori minunaţi.

CINEFAGII

(În atenţia lui Andrei Gorzo, Ileana Bârsan şi Lucian Maier)

 

 

 

Motto

 

”În fântâna din care bei apă să nu dai cu pietre!”.

                                                          (proverb)

 

Introducere

 

Mă numesc Horaţiu Mălăele şi, aşa cum scrie în cartea mea de muncă, sunt ”prestator de servicii culturale către populaţie”.

          În urma unui exces programat, am făcut public unul dintre proiectele mele obsedante, care s-a numit şi se numeşte ”Nunta mută”. Este un film. Este un film ce vorbeşte lumii despre dictatură şi consecinţele ei în plan comunitar şi, respectiv, familial. Este un film ce povesteşte, cui va dori, despre o perioadă blestemată a acestui pământ, când frica, foamea şi frigul au călcat în picioare viaţa părinţilor noştri. Este un film trist cu mult umor. Costa  Gavras spunea despre el, după o vizionare la Paris: ”Râdem, reflectăm, nu plângem, dar de multe ori ne vine”.

          Stilistica filmului a fost rânduită pe două culoare uşor depistabile şi pentru profan şi pentru iniţiat. Unul realist, care adună cele două coperţi, iar celălalt realist-fantastic, povestea propriu-zisă, motiv pentru care am recurs la acest comentariu de tip brechtian, acest ”verfremdengseffect”, această îngroşare în zona personajelor, textului, costumelor, decorului etc. Criteriile care au fundamentat această opţiune privesc în exclusivitate pe cel ce s-a încumetat să facă un asemenea demers.

          Şi iată ce-a ieşit!

         

Cu ce să încep?

 

”Cu ce să încep?”- retorizează şi Gorzoul, adică unul din vajnicii noştri cinefagi, dându-ne o lecţie de auto-învestire şi perspectivă. Cu alte cuvinte, ”de oriunde aş începe acest film, pot mesteca şi înghiţi tot, pentru că am gura mare, obrazul gros şi maţu lung”. Nu numai că zice dar, împreună cu comesenii Bârsan şi Maier, se şi pun pe treabă şi cu o lăcomie suspectă, în această năpraznică insurecţie devoratoare, aruncă-n pântece fiecare ce apucă, amestecând recuzita cu replicile, decorul cu actriţele, forma cu fondul, montajul cu reflectoarele, adică întregul meu film, ba şi bucăţi din alte filme, resturile unui chiolhan anterior. O ingurgitare nesănătoasă şi confuză la limita toxinfecţiei intelectuale. Cu dinaintea goală şi răsuflarea grea se reped la troaca conceptelor şi a sintagmelor sforăitoare şi se pun pe un leorpăit zgomotos de unde răzbat, aproape onomatopeic, cuvinte precum: teatralitate, filmografie, trecut, viitor compromis, limitele vulgarităţii, creativitate, artă pentru artă, cultură pentru cultură, blabla pentru blabla. Când totul a fost devorat, cu burţile rotunjite, cu privirea şireată şi moale, se îndreaptă, greoi şi tăcuţi, în culisele culturii, unde se pun la pândă pentru o viitoare şi mai grasă victimă.

 

Nu!

 

          Nu, dragi tovaraşi, Gorzo, Maier sau Bârsan, nu cred în această formă autoritară, tranşant-stalinistă, în a judeca râvna unui om.

          Nu cred în această cronică demolatoare, ce se învârte în jurul verbului ”a plăcea”. Lucru ăsta poate să-l facă şi Costică Chioru din Buduhala, dar nu nişte ziarişti profesionişti învestiţi să se ocupe de cultură. O aceeaşi obsedantă cronică băşcălioasă, în care se schimbă doar numele inculpatului, cuprinzând invariabil raportarea la opere clasice sau la o capodoperă virtuală, îngrămădirea fără nici o noimă a celebrităţilor, mimarea efortului şi ascunderea în spatele cuvintelor zornăitoare este un act de făţărnicie, de diletantism camuflat.

          Cred că un cronicar cu o cultură serioasă (nu numai cinematografică, domnule profesor Gorzo!) nu trebuie să rămână în zona aceluiaşi traseu stilistic. Este dăunător şi frustrant. ”Orice consecvenţă duce la dracu” – decidea Kant – neamţu’. Iar Bărbulescu – românu’, spunea şi mai pe şleau că ”sunt oameni atât de proşti, încât nu pot să traverseze strada. Ei se nasc, trăiesc şi mor pe acelaşi trotuar”.

          Nu diferenţa de gust mă nelinişteşte, ci agresivitatea, reprezentaţia de mahala a acestei troici ce a spart bariera şi a intrat în oraş. Indiferent de idealurile ce ne animă, fie ele şi culturale, cred că un asemenea exerciţiu de exhibiţionism în spaţiul comunitar, cu o mână rătăcită de spectatori, este o formă jalnică de prostituţie intelectuală. Agresivitatea spectacolului trădează cabala, asocierea la un scop ascuns şi urât mirositor.

 

Domnule Andrei Gorzo,

Domnule Lucian Maier,

Doamnă Ileana Bârsan,

 

Daca în urma acestui articol, veţi avea un spontan atac la conştiinţă, urmat de o analiză sumară, primiţi asigurarea respectului meu contemporan.

Dacă nu, vă condamn la iertare, melancolie şi îngândurare.

Am zis!

 

Horaţiu Mălăele

 

Un fel de concurs

Oameni mari şi mici, şi mici şi mari, ba chiar şi potriviţi. Mi-a trăznit aşa că nu mă puteţi opri. Când îmi vine o trăsnaie, nici de sus nu se mai poate împotrivi. Nu că m-aş fi gândit mult, pentru că, aşa cum ştiţi şi voi, n-am nevoie decât de un neuron pentru a-mi exploda tot capul.

Şi iată la ce m-am gândit.

Primi trei care trimit o recenzie a unei cărţi de la Tritonic pe adresa: oanastoicamujea@yahoo.com, vor primi o carte de la aceeaşi editură. Cărţile le puteţi vedea mai jos, una cu autograf Recenziile vor fi publicate şi aici, dar şi pe siteul reginelor. Ei? Se bagă cineva? Vă dau cărţi gratis. Ce, e ici de colea? Da, bine, recunosc, am dublu exemplar că altfel nu m-aş fi îndurat, şi e păcat să le dau cuiva care nu şi le doreşte cu adevărat. Aşa că îmbinăm utilul cu plăcutul. Aştept

 

Sau o puteti cumpara de aici

Se poate comanda.

 

 Se poate comanda

Ce s-a întâmplat cu Doyle?

Mă întreb de ceva timp unde a dispărut Sir Arthur Conan Doyle. În afara câtorva povestiri ce îl au în centrul atenţiei pe Holmes, nimic. Majoritatea acestor povestiri sunt vechi (n-au mai fost reeditate), unele chiar dinainte de Revoluţie. Pe Doyle, majoritatea, poate îl ştiu prin intermediul serialului de televiziune „O lume pierdută”. Dar unde este seria de poveşti: „Povestiri cu profesorul Challenger”? Unde sunt romanele istorice sau celelalte opere pe care le-a scris Doyle? „Sosirea zânelor” de exemplu, există undeva pe piaţa românească? Cum de l-am îngropat pe Doyle? Mi se pare a fi o crimă. E unul dintre autorii mei preferaţi. L-am descoperit cu povestirile lui despre profesorul Challenger într-o ediţie italiană. În acceaşi limbă am reuşit să citesc şi „Sosirea zânelor”, dar şi „Marea umbră”. Omul ăsta acuzat de ocultism în Uniunea Sovietică, a dispărut pur şi simplu de pe piaţa cărţii. Sigur, încă tronează Holmes, dar nu numai asta contează.

Doyle era nebun, poate, pentru că el credea cu tărie în existenţa zânelor, a spiriduşilor etc. Că doar de aia a şi scris „Sosirea zânelor”. Nu numai că a fost un autor cu o imaginaţie debordantă, dar a fost şi un mare istoric. Şi cu toate astea, editurile din România nu îl aduc în prim plan decât pe Holmes, de parcă numai el ar conta pe lumea asta.

Îl vreau pe Doyle pe piaţa românească. Şi sunt în stare să ţip până mă aude cineva

UPDATE:

Multumiri Ginei Rizea!

Să-l descoperim pe Hary Salem

Lucia a avut o iniţiativă demnă de a fi aplaudată. Ştiu puţine despre Hary Salem, dar ştiu că mama avea în casă o carte semnată de autorul mai sus amintit. Eram mică atunci şi am răsfoit-o aşa cum un copil răsfaţă o pagină de carte. Acum nu numai că am ocazia de-a descoperi autorul, dar spre surprinderea mea îmi şi place.

Aşa că, pentru a vă convinge să vizitaţi şi voi blogul, am ales să „fur” o poezie care mie mi-a plăcut foarte, foarte mult.

 

A doua scrisoare către ursitoare

 

Dragi ursitoare
Nu sunt pretenţios
Ştiu că aveţi şi voi un plan
Că trebuie să ursiţi şi proşti
N-am nimic împotrivă
Să fiu, n-o să vă fac tocmai eu
Greutăţi în muncă
Dar nu-mi daţi prea multă energie
Nu vreau să fiu un prost activ
E periculos
Şi-n nici un caz nu-mi daţi
Subalterni
Că-i nenorocesc
Am n-am bairam
Îi ţin peste program
Le dau indicaţii tâmpite
Şi-i transform în marmite
Dacă le vorbesc
Încremenesc
Şi până să se dumirească
Zboară totul în aer
Şi atunci tot eu încep să urlu la ei
Până îi înclei
Vai de ei!
Şi de purcei
Şi vă fac atente
Stimate ursitoare
Şi stimaţi ursitori
Luaţi-mă de lângă ciori
Că mă duc în nori
Şi acolo cine ştie ce mai fac
Organizez norii după alfabet
Să plouă pe litere
Numai între ţitere
Aveţi deci grijă
Cum m-aruncaţi în lume
Dacă mă daţi la vii încă e bine
Pot să mai sper
Dar dacă mă daţi intendent la cimitir
Să nu las morţii să intre
Că e inventar
Sau că se reprofilează unitatea
Sau că sunt plecat la centrală
Sau că sunt la şcoală
(De morminte şi cavouri)
Sau organizez coruri
De bocitoare şi gropari
Sau dacă mă apuc
Şi mai grav
Să scriu poezii originale
Pe cruci şi pe tăbliţe
De se răsucesc morţii în groapă
Sau la gazeta de perete a cimitirului
Scornesc articole mobilizatoare
Muriţi în număr cât mai mare!
Sau muriţi în picioare
Să murim la datorie
Sau reclame şi publicitate
Nu spălaţi morţii
Decât cu săpun de mere
Sau anunţuri
Nu beţi bere!
Învierea strict interzisă
Strigoi, fiţi decenţi, nu umblaţi goi!
Nu zornăiţi lanţurile!
Răposaţi, respectaţi liniştea!
Poarta se închide la ora zece.
Respectaţi programul de apă caldă,
Faceţi economie de energie
Navetişti,
Nu fiţi trişti
Aveţi farfurii zburătoare
Pentru zile de sărbătoare
Înscrieţi-vă din timp
La excursiile în Paradis
(Pentru grupuri reducere)
Cei ce au fost înscrişi la A.C.R.
Primesc împrumuturi şi fluturi.
Corul de îngeri
Primeşte înscrieri
La partida soprane de coloratură.
Înscrieţi-vă la cură
Cazanele vă aşteaptă
Lemne şi smoală
Aduceţi de acasă
Se asigură masă şi cazare
Şi un spectacol la Folies Belzebut.

Deci ursitoare mare grijă
Unde mă aruncaţi în lume
Sora noastră fără nume
Şi fără costume
Unde toţi intrăm goi
Şi ieşim ca vai de noi!

Nebuna – George Cosbuc

  Merci, Cella!

Voi o vedeti fugind prin sat,
Cu zdrentele siroi,
Desculta-n ger, cu ochii supti
De cine râdeti voi?
Si dupa dânsa curiosi,
De ce fugiti în roi?Ce fel de rau v-a facut ea
De-i faceti rau? Scuipând
În urma ei, o huiduiti
Când iese-n drum, si când
Va vine-n prag flamânda, voi
O bateti înjurând.

Îi stiti povestea ei? De-o stiti,
Ce mult va cred misei.
Dar nu! Atunci ati fi milosi,
Cu dânsa, dragii mei,
Veniti dar, vreau azi sa va spun
Povestea vietii ei.

Pe deal, în revarsat de zori,
Un bucium repetat
Da sunet, si latrau zavozi;
Barbat lânga barbat
Iesea din vai, suia pe culmi
Cu groful la vânat.

Sarmani iobagi! Un sat întreg
Cu sila-n codru dus,
Pe placul unui domn nebun!
Si sus si tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grabiti
Un cerb pe goana pus.

Si sir de sir gonaci stateau
În umbra de copaci,
Si contele pe-un tânar cal
Da frâu ca dus de draci,
Dar iata! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovita, -n piept
Un larg mormânt facu,
Au stat iobagii marmor toti,
Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal privea-napoi
Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el
În pat se zvârcolea,
Si biata ma-sa! Vezi-o azi
Cum plânge-n hohot ea?
Acelasi plâns, pe care-atunci
Sarmana îl plângea.

Sarmana! si va bateti joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastra n-ar putea
S-ajunga oarecum
Nebuna? V-ar placea s-o stiti
De râs obstesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pamânt,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau saraci. Barbatul ei,
De mult bolnavicios,
Zacea si el, puteai de slab
Sa-i numeri os de os.

Pe lait fecior, parinte-n pat,
Pe rani al cârpei nod,
Si-n vatra focul stâns de mult
Si nu-i porumb în pod:
Trei zile, iar a patra zi
Doi morti sub un prohod!

Iar azi când se trezeste-n ea
Nelimpedele gând
Al mortii lor, ce râs aflati
În plânsul ei? Urlând
Morteste, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dând

Si vezi cum face gesturi ea,
Asa precum în joc,
Dezmierzi copii? Cum râde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi rasare blastamând:
Si-i varsa gura foc.

Rusanda e, copila ei!
În usa tinzii-n prag,
O dezmierda ea nopti întregi
Ca un odor pribeag,
Ea singura i-a mai ramas
Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi parea
Si traiul mai domol.
Frumoasa, ca un sfânt potir
P-al schitului pristol,
Si harnica, din ceas în ceas
Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
Vrea domnul o camasa-n flori
Cu portul de la sat
Tu, Sando, cosi cea mai istet,
Sa mergi dar la palat!

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De parimi pagânesti.
De ce-ncui usa? Ce vrei tu?
Turbatule ce esti!
Si capul ea si l-a zdrobit
De drugii din feresti.

A fost prea mult! Când i-au adus
Pe Sanda doi argati,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan
Cu pumnii ridicati,
Cu gura plina de blastam,
Cu ochii înghetati.

Esti om nebun, când vrei sa porti
Întreg onorul tau!
Nimic nu-i sfânt! Caci cei tari pot
Sili pe slabi la rau.
Si domnii sunt d-aceea tari,
Caci râd de Daumneîzeu!

Si-aici i-a izbucnit din ochi
Plânsoarea bob de bob,
Si jos, sacata de simtiri,
Cazu ea toata zdrob.
Domn groful, domn si Daumneîzeu,
Ei ambii râd de rob.

Si noi? Sa râdem înjurând
Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganti în drept
Si-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâini sa palmuiesti
Pe domni ca pe misei!

Eu sunt bogată, măi…

 

Bogăţia mea nu constă în ceea în ce constă bogăţia altora. Eu am prieteni, puţini, dar cei mai buni. Să fiu sinceră, până să-mi fac blog, nu am avut prieteni. Câţiva tipi, colegi de facultate, care mi-au rămas mai apropiaţi – să fim serioşi, bârfeam cu ei toate tipele care ne treceau prin faţa ochilor, nu cred că m-au văzut vreodată ca pe o femeie. Dar creaturi de sex feminin? Neverrr. Toată lumea îmi spune că sunt misogină, dar se înşeală.

Cea mai tare fază a fost cea cu Corina Creţu – ţin să îi spun pe această cale că e mult mai curajoasă ca mine, eu nu călcam pe acolo nici tăiată. La un moment dat, Corina comentează pe blogul meu. O tipă drăguţă. I-am răspuns şi eu pentru că mi-a plăcut ce a comentat, iar pe vremea aia nu răspundeam fiecărui comentariu în parte, că nu aveam răbdare. Mă sună mama disperată, aş putea jura că era şi transpirată: „Ai văzut cine a comentat la tine?”. Am intrat pe blog, m-am uitat, hmm: „Cine”. Ea: „Corina Creţu”.

Eu: „O cunoşti?!”

Ea: „Tu eşti proastă? Nu ştii cine e Corina Creţu?”

Eu: „Sunt, nu ştiu. E o tipă drăguţă, dar nu ştiu cine e. Zi dacă o cunoşti, nu mă fierbe”.

Apoi, în zece minute, ştiam toată viaţa Corinei Mama o îndrăgea foarte mult dinainte de-a şti eu cine este ea. Chiar şi X după ce a cunoscut-o a zis: „Doamneee, ce femeie deosebită. Cât e de simplă şi de plăcută”. Şi de aici s-a înfiripat o prietenie.

Cella, Isabelle, ele erau mai demult, dar vă spun eu şi povestea lor cu altă ocazie

Apoi, obligată – da, sunt cât se poate de sinceră – de Vania, am comentat pe blogul Crinei. Mă enerva să comentez la Crina pe blog pentru că avea nenorocirea aia de blogspot pe care eu nu mă descurc de nici o culoare, în plus, nici nu o cunoşteam, iar Vania mă tot obliga să spun câte ceva. Bine, recunosc, mă manipula la greu. Abia după ce un domn din ţări străine a început să o deranjeze atât pe Crina cât şi pe omul ăla rău şi s-au mutat pe wordpress, am început şi eu să fiu mai activă pe blogul sătmărencei. M-am dat mai greu la bârfă cu ea, pentru că nu ştiam cât de receptivă e la miştouri, aşa că mă purtam cu prudenţă. Până mi-am dat seama că e tipă mişto şi am început glumele. Şi aşa a trecut timpul. Cred că, dacă stau eu bine să analizez, mai sunt câteva luni şi facem un an – vrei să fii soţia mea?

Cu toate că nu ne cunoşteam suficient de bine, am simţit că e cel mai de încredere om pe care-l ştiu. Aşa că, atunci când am vrut să mă plâng la cineva, pe ea o băteam la cap. Ne-am dat seama că avem multe lucruri în comun, bine, nu chiar toate, acum trebuie să mai fim şi individuale, altfel prea am fi două perfecte, în felul ăsta ne completăm

Sunt câţiva oameni pe care i-am cunoscut aici, pe blog, care m-au apreciat şi mi-au oferit prietenia lor sinceră fără a avea un alt obiectiv în schimb. Lucru destul de rar în viaţa-mi mizeră Şi aşa, mi-am pus în cap o Crină. Mai scap eu vreodată?

Crina, acum câteva zile, nu numai că mi-a făcut un cadou de Moş Gerilă, aşa cum spune ea, dar mi-a făcut un cadou pentru care nu o să mă pot revanşa toată viaţa, chiar dacă aş lua-o de nevastă şi aş pune-o în ramă. Încă nu vă spun despre ce e vorba, dar vă dau un mic indiciu: a făcut pentru „Reginele” mele, ceea ce nu aş fi făcut nici eu. Bine, nu pentru ele, pentru mine.

Aşa că sunt cel mai bogat om din lume. Cum am spus, puţini dar buni Acum mă gândesc deja unde să o duc în concediu, că în Hawai nu vor soţii, ambii, că cică prea mult zbor. O decapotabilă, Crina?

 

Pe lângă Crina şi Cella, care mi-au suportat toanele ultimelor zile, trebuie să-i mulţumesc şi lui Bogdan Hrib, motivul fiind acelaşi. Cred că n-a mai avut până acum un autor care să-l ţină câte trei ore la telefon şi să se isterizeze Aşadar, sunt trei oameni care zilele trecute au trebuit să suporte de la mine mai mult decât aş fi suportat şi eu. Nu, X a plecat de acasă. Cel puţin când vedea că vorbesc cu Crina, Cella sau Bogdan, îşi lua lumea în cap şi mă întreba când se întorcea: „Mai eşti nervoasă?” Iar eu dădeam din cap într-un sens sau altul, şi aici se oprea discuţia. Bine, eu eram vorbită, cred că nu o mai puteam lua de la capăt.

 

P.S: Crina, tu eşti îngerul meu! M-ai „cumpărat” pe viaţă.

Când clopotul a bătut, ea a murit…

 

Ca de obicei, titlul nu are legătură cu postarea, ci cu tv-ul. Ca de obicei, în fiecare seară la ora asta urmăresc „Sinteza zilei” şi, tot ca în fiecare seară la ora asta, mi se face greaţă.

Aşadar, există un Zeus. Eu nu i-aş da chiar funcţia de Zeus, i-aş spune, mai degrabă, Lucifer. E distractiv ce vă spun eu acum, dar perfect real, unii spun că scrie în Biblie că Băsescu e Anticristul Nu, serios, am auzit azi de două ori chestia asta. Mi s-a părut amuzat. Eram la spălătorie. În timp ce maşina mea era spălată, ba chiar băgată în faţă datorită şpăgii – vă ofticaţi? – eu stăteam la bar şi beam o cafea. Doi bărbaţi, trecuţi de patruzeci de ani sau pe acolo, susţineau sus şi tare că scrie în Biblie că Băsescu va distruge ţara. Mă rog, eu sunt sigură că ei aveau dreptate, dar sunt convinsă că au citit în altceva ce semăna cu o Biblie.

Părerea mea sinceră despre Băsescu, cred că e ştiută, tocmai de aceea mă simt oarecum prost că Sever Voinescu nu m-a luat şi pe mine în calcul, mai ales că majoritatea celor de pe listă îmi sunt prieteni. Lista aici.

Nu îmi place să îmi las prietenii la greu, aşa că mă declar singură oaia neagră a societăţii. Şi părerea mea despre cei care-l votează pe Băse, e tot aia, adică extrem de naşpa. Mi se dă de înţeles că unii chiar n-au minte cu toate că defilează cu ea pe toate străzile. Dar na, e dreptul lor, aşa cum e şi al meu să zic „Pas”. Dacă Băse bagă legea aia de care vorbea Lucia, atunci chiar că nu o să mai votez. În primul rând că e o aberaţie votul ăsta uninominal. Iese tot cine are pile, nu cine are voturi, iar în al doilea rând, mai are puţin omul ăsta şi îmi zice că îmi dă amendă dacă nu-l votez pe el.

Nu o să-mi cer scuze că sunt de acord cu Ciutacu, Bădin, Lucia, Maria şi alţii, că n-am de ce. O să-mi cer scuze, în schimb, că trăiesc într-o ţară de rahat. Într-o ţară în care în loc să ne războim cu ăia care ne mănâncă banii, ei bine, ne mâncăm între noi. Cică trăim printe intelectuali, vai de noi, şi ei unde sunt? Aaa, guvernul Boc? Ai, nu zău.

Bine, hai să nu pierd timpul cu nimicuri de rahat, când la „Sinteza Zilei” vine Florin Piersic. Trebuie să-l văd pe „securistul” ăsta deştept