Meditaţii matematică

Da, aţi citit bine, nu e nici o păcăleală, vorbim de matematică pură. Vă spun imediat despre ce e vorba, dar tocmai mi-am adus aminte că prin clasa a unsprezecea eram convinsă că voi fi profă de mate. Eram destul de bună la algebră şi geometrie, iar începuturile analizei au fost chiar bune. Pe parcurs m-am pierdut, analiza m-a pierdut. Bine, a fost vina mea, m-a apucat chiulitul şi am pierdut şirul. Pe urmă, nici dracu’ nu m-a mai adus la vreo formă de înţelegere. Şi aşa primul meu vis s-a spulberat.

Îmi plăcea atât de mult încât ştiam şi ceva istorie a matematicii, cum ar fi că osul din Ishango, descoperit de belgianul Jean de Heinzelin de Bracourt în regiunea Ishango, adică Republica Democrată Congo, datează din 20.000 înaintea erei noastre. Acest os, se pare a fi cea mai veche formă de calcul.

Dar nu despre asta e vorba, ci despre un profesor de matematică ce îşi doreşte să muncească. Ce metodă credeţi că a adoptat? Netul, da, aţi ghicit.

Domnul profesor se numeşte Octavian Ghergheli şi cel mai mult pe siteul domniei sale m-a impresionat următoarea frază: „Îţi interzic să refuzi succesul!”.

Poate că eu nu v-am convins, dar or fi copii pe lume care vor să înveţe, aşa că aruncaţi şi voi un ochi pe siteul profesorului Ghergheli pentru a vă face o părere.

 

Şi o să închei lăsându-vă să vă încâlciţi limba. Să trecem de la numere la limbă

Vă pot cere un pic de ajutor?

Sigur că o pot face. Dacă voi îmi veţi întinde sau nu o mână rămâne de văzut. De aceea o să vă cer să daţi un click aici şi să mă sfătuiţi după ce citiţi, desigur. Credeţi că puteţi? Plzzzzz.

Ce mai zi…

Şi mă văitam că sunt puturoasă. Sunt, cum să nu fiu, dar ziua de azi m-a scos forţat din lene. De la descoperirea şocantă că asigurarea obligatorie a maşinii expiră mâine, până la faptul că pe 29 trebuie să duc maşina la revizie, eheee. Da. Am făcut două asigurări, că a lui Xreder expirase din toamna trecută şi m-am dus să-mi programez şi maşina la revizie. Surpriza mi-a fost mare, mi-au băgat-o pe loc. Mişto a fost că eu am dus-o super prăfuită, iar ei mi-au dat-o super curată. Nu ştiam că în revizie intră şi spălarea maşinii. Nu că m-aş fi supărat, sigur că nu. Doar că am rămas surprinsă. Celelalte două maşini, firme diferite, de câte ori le-am dus la revizie tot murdare mi le-au dat. De aia îmi plac ăştia de la Honda. În plus sunt parolişti. Au zis două ore, păi două în cap au fost. Şi nici nu mi-au băgat chestii în plus. Mă rog, cred că i-aş fi bătut, eu ştiam sigur că maşina mea merge ca unsă.

Sigur, ca să treacă timpul am pus mâna pe o carte: „Nuntă în decembrie” de Anita Shreve. Cu toate că nu mă omor după genul siropos de lectură, cartea m-a prins. Şi aproape că m-am enervat când mi s-a spus că maşina e gata.

De ce să fie gata? Tocmai când am terminat cu conturarea personajelor şi eram pe cale să intru în acţiune. Damn. Da, cam o sută de pagini faceţi cunoştinţă cu personajele. În detaliu, lucru care te prinde bine.

Mândră de mine am venit acasă, unde am avut parte de trei decese. Sigur, peştii. Nu înţeleg ce au în ultimul timp de mor pe capete. Culmea, mor ăia rezistenţi şi ăia de ar fi trebuit să fie foarte sensibili nu dau nici un semn de ducă. Ce pe invers e viaţa asta.

Şi mâine ce o mai fi? Sigur, voi vedea eu. Probabil se va mai ivi ceva. Până în ziua de salariu, dacă o ţin ca azi, o să chiţăi pe la porţile cunoştinţelor să-mi dea o bucată de pâine Noroc că pot mânca la Zahana pe datorie.

Crina ce o fi făcând?

Intrusul, adică eu

Ele sunt două de când le cunosc. Ele zic că sunt una, eu zic că sunt două. În fine, e chestie de percepţie. Lorena şi Silvia se cunosc de la cămin. Aveau cinci ani ambele şi s-au împrietenit. De atunci au fost nedespărţite. Acum au douăzeci şi opt de ani. Ca mine. Lorena e blondă natural şi ondulată, Silvia e şatenă, dar se vopseşte într-un roşu atât de aprins încât nu te poţi uita la părul ei atunci când e soare. Dar astea sunt detalii.

Nu, eu n-am fost cu ele la cămin şi le cunosc de vreo doi ani. A fost o conjunctură ciudăţică ce ar avea nevoie de prea multă dezvoltare pentru un simplu blog.

Ei bine, nu suntem prietene, adică eu cu ele. Eu sunt doar intrusul. Uneori ies cu ele la o cafea. Ori cu una, ori cu alta, ori cu ambele. Oricum nu avem nimic în comun, iar ele ştiu asta, cum să nu ştie. Ele sunt genul: „mi-am cumpărat papuci de firmă”, eu nu. Aşa că vorbim despre banalităţi. Nimic complicat. Sunt relaxante pentru mine, nu ştiu dacă e valabil şi invers. Ideea e că nu suntem prietene, doar companioane de cafea.

Acum că v-aţi făcut o idee vă pot spune şi restul.

Eram în Antalya. Da, la plajă. Nu, la cafea. De data asta doar bălăceală şi cafea, fără plajă. Ei bine, cum stăteam eu aşa la cafea, pe telefonul lui Xreder apare un număr necunoscut. Răspund eu, pentru că el era la bălăceală. Sigur că am fost surprinsă să o aud pe Lorena. Avea o falcă în cer şi una în pământ. Urla, ţipa – la mine?! – şi spunea lucruri fără sens. În cele din urmă pricep că Silvia şi iubitul Lorenei cu o seară înainte fuseseră la nu ştiu ce club, şi culmea, acolo aş fi fost şi eu. Vlad – eu nu-l cunosc – i-a spus Lorenei că Silvia era şi în compania unei brunete. O liniştesc spunându-i că sunt Antalya de patru zile, mi-ar fi fost imposibil, la dracu’, să fiu cu Silvia undeva.

Bine, toate bune. Dar după o oră sună şi Silvia, şi urlă, şi ţipă, şi, şi… Ei, până aici, mă enervez şi îi spun să mă lase dracu’ în pace. De când suntem noi aşa prietene încât să-mi pese mie cu adevărat ce fac ele? Silvia rămâne blocată, nu mă cunoaşte nervoasă. Îi explic tare şi clar că am mai făcut o dată prostia asta, aşa că nu dau sfaturi, nu îmi pasă, nu mă bag. E treaba lor. Sunt prietene de o viaţă, eu sunt doar o intrusă. Ies cu ele la cafea, iar ele îmi vorbesc despre nu ştiu ce firme de rahat, iar eu dau din cap de parcă chiar aş pricepe. Le-am spus, de asemenea, să nu mai sune pe telefonul de serviciu al soţului meu.

Ieri m-au sunat ambele. Cumva şi-au rezolvat problema, iar acum nu mai vorbesc una cu cealaltă, în schimb m-au rugat să mă duc în continuare cu ele la cafea. Sigur că mă duc, atâta timp cât nu mă bat la cap cu povestea asta. Prefer să rămân la firme, firme, firme şi cafea.

Cred că povestea aia cyberpunk m-a făcut să vă povestesc prostia asta. Cui îi pasă? Nimănui, ştiu eu

Blog de Oro

M-a pricopsit Lucia, v-am spus. Dar nu numai Lucia ci şi Mirela. Aşa că sunt o pricopsită. Am primit un blog de Oro. Cred că e de bine, dar ca orice premiu se dă pe pile

Ei, pile sau nu, cu toate că regulamentul zice să dau premiul altor zece persoane, eu o să sar peste tipar. De ce? Pentru că sunt prea mulţi oameni pe care i-aş premia. Aşa că am luat o decizie. O să-i dau acest premiu unui om care mi-a dat multe (nu material vorbind) şi căruia eu nu i-am dat în schimb nimic. Nu că ar avea nevoie. Dar lui chiar nu i-am oferit niciodată ceva anume. Aşa că singurul meu Blog de Oro se va duce la Darius Filip. Acum nu mă hotărăsc la care blog, dar nu blogul în sine e important ci persoana.

Blog de Oro, fugi la Darius

Greu cu timpul

Timpul meu parcă stă de câteva zeci de zile, dar, în acelaşi timp, şi fuge. Ăsta da paradox. Şi nu, nu ştiu să-l explic. Nu, nu vă dau nici cadouri azi, de fapt doar Cella a cerut, aşa că doar ei i-am adus Sunt insensibilă, ştiu. Desigur, Lucia m-a pricopsit cu un fel de leapşă. Grea treabă, trebuie să mă gândesc.

Dar vorbeam despre timp. Despre ce vorbeam? A, da. Nu mai ştiu să ţin laptopul în braţe. Cu tastatul… ehe, probleme. Nu ştiu de ce dar de când am revenit îmi tot fuge cursorul şi mă trezesc că am inventat cuvinte lungi fără sens. Ori s-a tâmpit laptopul, ori eu. A doua variantă mi se pare mai plauzibilă. Dar îmi revin eu sau el. Sau unul din noi. Poate vă reveniţi voi înainte şi mă aduceţi şi pe mine pe linia de plutire. Sau poate nu.

Nu, momentan n-am nici un proiect. Capul gol. E ok. Important e că e. Îl mai ţin un timp pe umeri. Cred că de luni îmi revin. Normalitatea îşi face simţită prezenţa, dar încă e prea încet. Lăsaţi-mă să îmi revin din leneveală. Şi în timp ce eu îmi revin, timpul tot trece…

Back!

La multi ani, Mana!  La multi ani, Vlad!

Noi în război

Fiecare dintre noi e într-un război, chiar dacă nu ne dăm seama, sau încercăm să trăim în pace sau mai ştiu eu ce. Un război între noi şi alţii există, de orice tip ar fi el: corporatist, sufletesc, etc.

Sigur, eu azi am iertat pe toată lumea. Sunt în comuniune cu natura şi îmi iubesc duşmanul aşa cum îmi iubesc şi prietenul. Da, am făcut ceva cursuri cu Buddha şi mi-am dat seama că e rău să fii în război, că e rău să urăşti şi că Dumnezeu ne-a spus să iertăm şi să iertăm şi să iertăm.

Da, vezi să nu. Uitaţi-vă în gura mea şi speraţi la iertarea veşnică şi la dragostea pe care v-o ofer. Dar pot fi ipocrită dacă îmi doresc cu adevărat. Deci sunt în război, dar nu în acel tip de război pe care mi-l descrie Stanley Bing în cartea „Sun Tzu era un biet mototol”. Carte despre care o să vă vorbesc mai pe larg în partea cealaltă, ci într-un alt fel de război.

Bine, mă explic. Bing descrie acolo războiul omului modern. Spune cum trebuie să fii general, armată, serviciu de spionaj la un loc. Cum să îţi atragi oameni de partea ta, dispuşi să moară pentru tine şi să creadă în ţelurile tale şi cum să-ţi subjugi duşmanii în diferite tipuri de războaie: scurte, lungi, etc.

Mie războaiele scurte nu-mi plac. Nu îmi oferă distracţie. Cele lungi mă plictisesc şi nu am timp de ele. Cele medii probabil că ar fi bune, dar n-am chef să adun armate. Bine, dacă cineva îşi doreşte cu disperare să moară pentru mine e liber, nu am timp să-l împiedic şi nici nu îmi doresc. Da, da, da, sunt egoistă. Bine că voi nu sunteţi, e foarte bine. Sigur că nu iubesc pe toată lumea şi, evident că dacă mă apuc să urăsc o fac din tot sufletul, ca să nu existe dubii că aş fi duplicitară sau mai ştiu eu cum. Unii ar putea spune că nu ştiu ce vreau dacă nu mi-aş defini foarte bine şi clar sentimentele. Mi se rupe dacă am dreptate ori ba. Când plec la război, plec.

Prefer războaiele paşnice. Cum sunt alea? Ca războiul rece, evident. Terminarea psihică a adversarului, care la un moment dat se va termina cu lovitura de graţie.

Chiar Bing spune la începutul cărţii că de şi-ar întâlni profesorul din clasa a patra mort pe stradă, ar mai trece şi el de două ori peste el, în plus le mulţumeşte tuturor idioţilor care au făcut din el o fiară. O, cât îl înţeleg. Sunt absolut de acord cu tot ceea ce spune. Doar că autorul nostru e un tip mai practic, eu nu. Îmi place să văd mai întâi suferinţa. Să vă spun o poveste care mi s-a părut absolut genială. Nu ştiu dacă asta s-a urmărit sau aşa a ieşit, dar machiavelicul din ea este dus până la superbitate: Un el şi o ea căsătoriţi. El se roagă un an şi jumătate de ea să divorţeze, ea nu şi nu. În cele din urmă ea zice da, numai cu condiţia de-a primi o sumă de bani. Ei? Poate o să ziceţi că sunt nebună. Da, sunt. Dar nu aţi văzut substratul. Poate că în urmă cu un an el i-ar fi zis „zât”. Cum să-ţi dau bani ca să mă laşi în pace? Dar ştiţi ce a făcut ea? L-a adus în starea de a da orice pentru a scăpa. Ăsta nu e război? Ba da, pe faţă. Unul foarte inteligent dacă vreţi să strângeţi bani.

Dar războaiele nu se duc doar pentru bani. Fiecare are motive clare în minte pentru care porneşte într-o astfel de misiune. Dacă nu vi se întipăreşte un motiv clar pe crier atunci trebuie să vă spun că luptaţi pentru cauza altcuiva, sunteţi un fel de kamikaze. Nu că ar fi rău. Doar că oricât de bine ar fi plătită treaba asta, voi veţi fi morţi

Tipul de război care îmi place mie se numeşte: „aşteptarea momentului prielnic”. Asta presupune o mare doză de parşivitate – da, din partea mea – şi una şi mai mare de răbdare. V-am spus doar că pot aştepta până în clipa morţii, a lui sau a mea. Dar ştiu sigur că într-o zi toţi idioţii – şi îmi cer scuze că îl copiez pe Bing, dar n-am de gând să îl şi plagiez – care m-au călcat pe coadă de-a lungul timpului vor ajunge la mâna mea. S-a mai întâmplat. Cu unii mai repede decât aş fi vrut eu. Şi îmi pare rău să vă spun că „mila” a dispărut de foartă multă vreme din vocabularul meu. Dai, dau. Dai mai tare, îţi zâmbesc, îţi mulţumesc, apoi aştept ca un şarpe cu clopoţei în vizuină. Ai trecut prin faţa mea, trebuie să-ţi spun că sunt veninoasă.

Ce rost are să „angajez” kamikaze, armate şi spioni? Pot şi singură. Dar repet. Dacă cineva se aruncă în moarte pentru mine, că aşa şi-a dorit, nu îl pot împiedica.

De ce v-am spus asta? Pentru că m-a marcat cartea. De ce m-a marcat? Pentru că sunt complet nebună

O, gata, mă pregătesc să zbor.