Dezbatere publică: Care e scopul?

Să vă povestesc. A fost odată… nu, nu ca niciodată, că  s-o mai fi întâmplat.

Cu mulţi ani în urmă când m-am măritat eu, persoana de faţă, am plecat de la mama cu o tigaie – pierdută în negura timpului – şi o pernă – statornică. Pentru că, la ora respectivă, dar şi la ora asta, am făcut o regulă. Fiecare cu perna de la mă-sa. Şi orice ar fi, dar orice ar fi, pernele nu se schimbă. El, fireşte, a venit cu pisica. Pe vremea aia un pisoc mai mult, dar destul de… naşpa.

M-a alergat o săptămână. Cum mă prindea singură în casă cum voia să sară la jugulară – ciudat lucru fiindcă toate pisicile mă iubesc. Ei bine, într-o zi am pus mâna pe el şi i-am dat de m-a ţinut minte. Ba chiar l-am şi muşcat de ureche să vadă cum e. De atunci am învăţat să convieţuim, la modul că ne ignorăm cât de mult putem. Cu toate astea Piţi a căpătat şi el o pernă la mijloc.

Au trecut anii iar noi am supravieţuit, adică eu cu Piţi. Uneori ne-am înţeles, alteori ne-am ignorat, de cele mai multe ori nici n-am ştiut unul de existenţa celuilalt. Iar cel mai constant lucru pentru creierul meu a rămas perna de la mama.

Eh, perna. Să vă povestesc că e o întreagă idilă. Da, o idilă. Ea mă aşteaptă în fiecare… zi, noapte, când am eu chef. Acolo, pe perna aia îmi las neuronul liber. Îl las să zburde, să se elibereze de toate şi toţi. Bine, e drept, uneori se mai şi încarcă, probabil atunci când e perna în perioada aia a lunii. Dar perna, cum ziceam. O iubesc, mă iubeşte. Ce mai, o relaţie stabilă bazată pe linişte, dragoste şi respect.

Dar cum nimic nu durează la infinit, iată că propria-mi pernă… Oh, da, mă înşeală.

Şi totul s-a întâmplat când am venit din Italia.

Era o zi frumoasă de vară şi stelele străluceau pe cer. Era frig ca dracu’, la drept vorbind. Ei bine, şi zic să pun şi eu capul pe pernă când îmi dau seama că a fost violată, maltratată, supusă unor perversiuni greu de imaginat. Şi toate astea le-am ştiut imediat ce-am văzut părul de pisică. Nu, n-am chemat poliţia şi nici medicul. Am îngrijit-o eu. Dintr-o dată ne-am dat seama că ne avem una pe alta şi că nimic nu ni se mai poate întâmpla. Îi jur să nu o mai părăsesc.

Dar nu, violul continuă cu mine de faţă. Animalul, şi nu vorbesc de Sgreader, în mijlocul nopţii, hop în capul meu respectiv pe perna mea. Că a fost hop, a fost hop, dar începe să mă împingă cu labele ca să-mi iau dovleacul de acolo.

Băi nene, stai aşa. Proprietate privată. Înţelegi? Înţelegi? Nu, fireşte că nu înţelege. Bine, până la urmă am scăpat de pisică, dar numai în noaptea aia, căci, de atunci, doarme doar în capul meu. Cum mă simte că mi-am întins globul pe pernă, oriunde ar fi, orice ar face, zbang, în capul meu. Acum dracu’ s-o ia de treabă, m-am obişnuit şi cu manage a trois, doar că torturile nu se opresc aici. Nu. Pentru că el, adică tovaruşul Piţi, când îţi e lumea mai dragă începe: lip, lip, lip, fix în capul tău. Se foieşte, se învârteşte, dar nu, nici asta nu e cel mai rău. Groaznic e atunci când visează şi începe să urle în somn şi să dea din labe. În capul meu, pe perna mea. Şi de cele mai multe ori renunţ la pernă pentru a putea avea o noapte liniştită. Pe care oricum nu o am, dar cui dracului îi mai pasă?

Acum, eu am trei dileme legate de subiect.

Unu roman: să fi auzit Piţi când mi-a zis doctorul să dorm fără pernă – pentru spondiloză – şi să vrea să-mi facă un serviciu?

Doi roman: se spune că pisicile dorm acolo unde e energie negativă. Să fie ceva în neregulă în capul meu?

Trei roman: mă urăşte atât de mult că a decis să treacă la înnebunirea adversarului?

În urma acestor informaţii vă rog să analizaţi şi să trageţi o concluzie. Dacă aveţi chef, desigur.