Pe cine ai în afară de propia persoană?

Pe nimeni. Nu e adevărul meu. L-au constatat alţii înaintea mea. Dacă nu te bazezi tu pe tine, atunci pierzi jumătate din viaţă sperând să te salveze alţii. Ştiţi ceva, chiar dacă ceilalţi ar vrea s-o facă, nu au cum, pentru că nu pot trăi în locul tău şi nu pot simţi în locul tău. Aşa că te vor salva cum cred ei că e bine. Bine pentru tine, desigur. Vedeţi? Problema binelui celuilalt e complicată. Indiferent că sunteţi voi în situaţia de-al face pentru alţii sau alţii pentru voi.

Ok, încerc să rămân la o stare pozitivă, dar adevărul e că de ieri simt o dezamăgire. E o chestie care-mi umblă prin stomac şi mă descurajează. Chiar aşa? Nu mai merităm nimic? Se pare că nu. Nu vorbesc de ţara în care ne-am născut şi pe care o tot tăvălim, aici m-am cam resemnat. Nu vorbesc de politicienii noştri. Aici mi s-a cam luat. Vorbesc pur şi simplu de relaţiile interumane, care nu mai sunt. Preferăm să ne ascundem în spatele faptelor noastre, decât să ni le asumăm. E mai bine să fugim din calea faptelor noastre. Şi mai mişto e că avem impresia că procedăm corect.

Bine, eu sunt într-o stare proastă. Poate dezamăgită. Poate întristată. Nu ştiu exact cum, dar măcar cred în ce spun.

Şi dacă tot am ajuns aici mă gândeam să abordez şi subiectul scrisorii elevului care a terminat liceul anul acesta. Am zis de la început că principala vină e a societăţii şi a profesorilor. Aţi văzut bine că unul dintre profesori a zis că Vitoria Lipan a trăit cu un personaj dintr-un alt roman. Ce să le cerem unor copii dacă profesorii nu ştiu. Ce să cerem acestei generaţii, când noi ne ascundem după propriile degete, fără să fim în stare să ne asumăm. Fără să acceptăm că, în primul rând, la noi e vina. Tineri au fost dintotdeauna. De la generaţie, la generaţie, cei mai în etate i-au privit ca pe nişte paria. Nimic nu se va schimba. Vom spune mereu aceleaşi clişee idioate „tinerii din ziua de azi” sau „pe vremea mea”, doar că aşa a fost mereu. Nu e vorba de tinerii de azi. E vorba de tinerii dintotdeauna. Aiureli. Fâsâieli. Să avem şi noi ce comenta şi de cine ne lua pentru propria neputinţă. E mai simplu să dăm vina pe ei decât pe noi. Şi să zică careva că nu ne merităm soarta. Ba vor zice, ăia de nu înţeleg nici de ce sunt ei pe pământ.

Dar, cum spuneam, m-a cuprins aşa o dezamăgire generală, că aproape nu mă mai suport nici pe mine. Aşa că azi aş prefera să nu comunic decât dacă-i imperios necesar. Altfel, lăsaţi-mă să-mi fac propriile radiografii, pentru că pe ale altora nu le mai vreau. Pur şi simplu nu mai am chef să mă încarc şi cu altele. Ale mele sunt suficiente şi, pe viitor, aşa va rămâne.