Nu vreau sa fiu promovata…

Toată lumea vrea să mă promoveze, numai pe mine nu mă întreabă nimeni. Primesc cel puţin trei mailuri pe săptămână cu subiectul „Promovare”. Firmele diferă, promovarea e cam aceeaşi. Vreţi să fiţi în toate motoarele de căutare, primii în google şi pe o navă spaţială? Atunci noi suntem soluţia. Vrei să vinzi? Cumperi pachetul nostru pe care îl lăsăm la 2000 ron de la 7000 ron şi eşti în vârfuri. În vârfurile cui? Cui îi pasă?
La început, drăguţă cum mă ştiţi, le răspundeam cam aşa: „aaaaaa….mnu”. Simplu şi la obiect, cum altfel? Dar cu timpul am început să ajung la disperare. În primul rând că eu nu vând nimic, în al doilea rând că nu mă interesează traficul şi în al treilea rând mă simt bine aşa, mulţumesc. Nu am pretenţii măreţe de la blog, am pretenţii măreţe de la scriitorul din mine. Şi ăla nu poate fi promovat de un program ce se rulează pe net. Aşa că vreau să fiu lăsată în pace, în pacea păcilor.
A, să nu îi uit pe cei cu bloguri care trimit sute de mesaje, toate odată, se înţelege, ca spam, iar se înţelege, şi mă freacă la creier cu „Cel mai tare blog”, „Citeşte blogul meu şi vei vedea un OZN”, „Intră pe blogul meu…” şi tot aşa. Una e să primesc un link pe mess, alta e să primesc zeci de mailuri de la eu ştiu cine, oameni pe care nu i-am cunoscut în viaţa mea, dar care îşi doresc cu ardoare trafic. Intru unde vreau eu, da? Nu îmi ocupaţi mailul cu prostii că oricum nu ţin. Eu nu rog pe nimeni să intre pe blogul meu, nu dau mailuri ca disperata şi tot aşa. Şi NU, NU VREAU SA FIU PROMOVATĂ. Acum că am lămurit asta, cred că pot să îmi văd de treabă.

Explicam si continuam…

Visele mele au creat controverse, noroc că Arhi, atunci când a citit Colecţionarul de vise, a zis ca e ok. Nu, nu cred în visul ca viaţă, dar cred în viaţa ca vis. De, uneori visez cu ochii deschişi, aşa cum i-am spus şi Cellei. Sper doar să nu mă apuce visarea pe stradă şi să nu aud vreo maşină venind. Poate că tot de aia nici nu conduc, cine ştie.

Ţineam eu aşa să fac o completare, cu toate că nu sunt sigură că era nevoie. Am idei ciudate şi uneori le dezvolt. De vină sunt unii filozofi, pe care îi plac la început, le dezvolt ideile, ca apoi să îmi dau seama că ei sunt cam duşi iar eu prea sănătoasă.

 Şi azi mă gândeam să vorbesc despre singurătate. Nu azi, mâine. Dar de azi încep cu a fi ocupată. Că deh, sunt lucruri de făcut, iar mâine mă aşteaptă o zi bucureşteană, cred eu, obositoare. Nu din punct de vedere a ceea ce trebuie să fac, ci din punct de vedere al aglomeraţiei. Mă oboseşte aglomeraţia. Aşa că mâine, dacă nu o fi vreo bombă, va trebui să staţi cu Vania. Cu toate că am văzut că vă descurcaţi bine şi singuri. Apoi, cum să nu mă încred în Isabelle că îi va lua la scatoalce pe cei care vor să denigreze bloguşorul meu 😀 Cred că ea şi Vania fac o echipă demnă de un mortal kombat 😀

Bun, ne întoarcem la singurătatea. Uneori, poate vi s-a întâmplat să fiţi înconjuraţi de mulţi oameni, dar tot singuri să vă simţiţi. Parcă şi vorbele ies aşa să iasă, gândurile nu sunt acolo. Viaţa se opreşte în loc. Toţi merg înainte doar „voi” rămâneţi să vă daţi seama în ce parte trebuie să vă îndreptaţi. Dar cum rămâne când suntem singuri cu noi înşine. Privim înlăuntrul nostru şi ne dăm seama că nu ne regăsim. Parcă ni se şterge personalitatea, parcă ceea ce era odinioară în sufletul nostru nu mai este acum. Şi ne trezim că nu ne cunoaştem nici sinele, nici pe cei de lângă noi.

Şi revenim, poate, la o altă formă a visului. Ne visăm într-un fel, ca să ne dăm seama că nu suntem aşa. Trăim şi vremuri nenorocite şi grăbite care nu ne mai lasă să visăm. Poate că şi asta ne împiedică să ne înţelegem pe noi. Şi atunci când nu ne înţelegem nici pe noi înşine, ce pretenţii să mai avem în a mai înţelege pe altul? Desigur, o să revin şi la lucruri mai vesele. Poate la noapte, căci nu o să pot dormi. O să mă zvârcolesc ca o nebună şi o să-mi dau seama că nu am zis tot ceea ce aveam de zis pe ziua de azi.  Dumnezeu mai ştie…

Suntem vise?

Suntem vise? Sinceră să fiu ăsta e subiectul meu preferat. Mă gândesc mereu că am putea fi doar vise. Ne simţim vii pentru că visul o realitate proprie. Aţi văzut atunci când visaţi că vă loviţi, de exemplu, aveţi şi senzaţia că vă doare, asta dacă nu vă loviţi în pat şi chiar vă doare. Pe aceleaşi principiu închipuiţi-vă: Există doar o singură minte în univers. Nu e zeu, Dumnezeu sau mai ştiu eu ce. Să zicem că e o particulă sau un om, singurul organism viu din toată infiitatea astea. Sau o stea cu vise. Nu ştiu, ceva de genul. Şi că acel unic organism inteligent ne visează. Visează o întreagă planetă, fiecare locuitor, fiecare emoţie. Iar noi nu suntem decât rodul viselor lui. Acţionăm independent, căci aţi văzut că nu puteţi controla un vis. Nu îi puteţi spune să se deruleze mai repede sau să se petreacă într-o anumită ordine. E doar un vis independent, care, mai târziu, vă pune pe gânduri.

Bun, dar „prietenul” nostru visează de secole pentru că ăsta e rolul lui. Şi atunci când murim, pur şi simplu dispărem din visul lui.

Sau am putea avea un raţionament cu totul diferit. Noi ne visăm unii pe ceilalţi. Chiar dacă atingerile par reale, nu suntem decât vise. Este exact ca percepţia asupra realităţii. Ştiţi că realitatea nu este cea pe care o percepe ochiul, ci cea pe care o percepe creierul. Atunci să ne gândim la un creier imens care ne percepe pe noi.

Şi nu, nu e o chestie fantasy, e un subiect ce poate fi dezvoltat la maxim. Acum să vedem cât de bine ştim să îl dezvoltăm. Dacă vrem să o facem. Sau dacă putem.

Îţi pot controla visele. Le pot face să îşi schimbe cursul şi istoria. Pot intra în visul tău şi te pot însoţi în aventură. Crezi că toate astea sunt prostii? Pot să te ucid în propriul vis, iar tu nu ai să te mai trezeşti niciodată. Pot colecţiona fiecare vis, iar colecţia mea nu se va deteriora niciodată. Va rămâne permanent cu spiritul care îmi însoţeşte corpul şi nu va fi dată uitării niciodată.