Sunt mov. Pisica nu…

Vopseaua mea se numeşte noapte catifelată. Noapte catifelată, noapte catifelată, deh, nu am găsit noapte întunecată sau cum dracu’ s-o numi. Bun… Mă duc eu să mă vopsesc, singură, ceea ce nu prea mi se întâmplă. Bun. Aplic vopseaua, aşa cum se face, părul meu se face negru încă de la prima aplicare. Stau o jumătate de oră, mă spăl, mă usuc… La dracu’, sunt mov.
De dimineaţă ies pe geam urlând:
– Sunt movvv!
Vecinul de la patru mă întreabă de ce beau aşa de dimineaţă. Eu îi zic:
– Domnule, sunt mov.
Probabil că el se beleşte la mine, cine să-l vadă, şi spune ca deşteptul:
– Ei, ai tu tenul puţin mai închis, dar nu eşti mov.
– Boule, îi strig eu, părul meu e mov. Doar nu crezi că am făcut vreo urticarie şi m-am făcut mov dintr-o dată. Trag plasa de ţânţari – în casă – şi închid geamul. „Dobitoc”, mă gândesc.
O vecină bate la uşă. Îmi aduce dulceaţă. Mă întreabă de sănătate. Pisica urlă în disperare, de zici că o chinuie cineva. Femeia curioasă zice:
– E bolnav?
Eu mă gândesc la păr.
– Cine?
– Motanul.
– Ah, ăla, nu, ăla e un fel de Hanibal Lecter, nu Traian – de parcă ar fi ştiut ea – şi îi place să mă chinuie. Aşa se distrează el.
– Dar ai cearcăne, constată ea.
– Da, am şi din astea.
– Ce e cu tine?
Doar ce îi spusesem că trăiesc cu Lecter în casă. Ce să priceapă ea. Da, am uitat să o întreb dacă ştie cine e Lecter.
– Las-o baltă, îi zic. Sunt bine.
Se chiorăşte în capul meu.
– Pari cam mov.
– A, nu, am doar tenul puţin mai închis, zic eu hilară, cică.
– Nu, în cap, zice ea.
– A, capul, e tot de la pisoi. Sângele în combinaţie cu blondul…, dar tac. O las aşa. Ea pleacă. Eu alerg pisica. Pisica se ascunde. Eu nu mai am ce să alerg.
Pentru câteva minute viaţa mea pare normală. Dar pisicaaaaaaa, v-am spus, pisicaaaaa începe din nou să urle. Îi aplic un prosop la fund, dar în zadar. Aşa că hotărăsc să îmi iau lumea în cap. Îi zic:
– N-ai decât să urlii, să scoli tot blocul, să te spânzuri, să îţi bagi ghearele în gât, eu plec. Să fii sănătos, dacă vrei. Eu tot plec.
Pisoiul se uită în ochii mei de parcă ar fi zis „n-ai tupeu”.
– Ei, pe dracu’, îi zic eu. Plec şi mă mai întorc duminică, aşa să ştii. Treaba ta cum te descurci. Mâncarea e în dulap, laptele în frigider, iar apa la ghiuvetă. N-ai decât să te serveşti.
El încearcă să urle. Eu descui uşa şi plec. Jos mă întâlnesc cu boul de la patru.
– Mda, eşti cam mov, confirmă el.
Eu îi zâmbesc enigmatic.
– Stai să vezi până duminică ce mov vei fi tu, de nervi.
Rex sare pe lângă mine. Vecinul întreabă mirat:
– De ce?
– Stai să vezi. De ce să îţi stric surpriza?
O iau pe unde văd cu ochii, Rex după mine. Da, mă mai întorc duminică, atunci când pisica va ieşi din depresie. De ce e în depresie, asta vă spun duminică. De ce duminică? Eh, păi tot atunci veţi afla. Şi dacă chiar vă faceţi griji pentru mine, nu e cazul, mă plimb cu Jeep-ul. Cum care Jeep? Al meu. Ah, sigur că dorm în Jeep, până duminică, oricum e mai linişte. Nu am pisica cu mine, nici vecinii… Ha, ce mă va răzbuna pisica asta isterică, nici nu vă daţi seama. Dă semnalul de alarmă mamă… Ţipă. Disperă-i. Oricum nu ai altă treabă. De mâncat nu mai mănânci până vin eu acasa, aşa că umpleţi gura cu ţipete.
A, da, şi noi tot duminică ne vedem. Până atunci vă las cu Isabelle şi cu Vania. Aveţi companie. Dacă ei nu or vrea să vă bage în seamă, asta este.
A, Cella, merci pentru… ştii tu. Primul zece din următoarea sesiune e tot al tău 😀 Bye, dacă nu sunt zombie, ne vom mai vorbi noi 🙂