Tot aia cu Laura, doi, da?

Deoarece Ana şi Cella au făcut scandal şi au scris petiţii, că Împăratul poate şi singur, că Împărăteasa trebuie să pună mâna pe treabă, că dl V nu e acolo, din astea; Merlin a decis să le muncească ceva mai mult. În felul ăsta nu vor mai avea timp de sesizări. Oana nu se bagă, că şi aşa e muncită cu scenariul. Nu poate să mai stea şi paravan între Merlin şi domniţe. Fie cum o fi. Aşa că Merlin a decis, nu numai să le pună să culeagă urzici din cimitir la doisprezece din noapte şi apoi să împletească din urzici cămăşi. Dar să stea şi de veghe la poarta palatului când Isabelle pleacă în pauză de fumat. 😀 aşa vă trebuie, a zis Merlin. Dacă sunteţi cuminiţi, o să vă fac mâinile la loc: albe şi catifelate. Şi pe Ana o las să cânte la pian. Asta tot Merlin a spus.

Manole a venit şi ea cu plângeri, că ea munceşte, că face orice pentru cavaleri. Din astea. Merlin s-a enervat, aşa că o s-o lase să stea degeaba. Manole, tu fă cafeaua şi în rest stai. 😀

*
Laura porni încă de dimineaţă spre palat. Lăsându-le pe surorile ei cu munca cămăşilor. Laura trebuia să-l găsească pe Merlin şi să-i vorbească. Ionborgo o însoţi. Nu de alta, dar cam multe pericole pândeau porţile palatului. Şi apoi, Ionborgo nu era convins că toate astea nu fac parte dintr-un complot împotriva Împăratului. El nu văzuse filmul Stăpânul Inelelor, dar tot auzise de Gollum, aşa că se ferea ca de dracu’. Şi el voia să vorbească cu Merlin, dar voia să o vadă şi pe Împărăteasă.
Ajunseră târziu la porţile palatului şi Isabelle fu prima care îi întâmpină.
– Surioară dragă, bine că te-ai întors. Multe nenorociri se tot abat asupra noastră. Noroc cu surorile noastre care au acceptat să spulbere vraja. Şi Manole, biata Manole, cât mai pătimeşte după Împărăteasă şi cât încearcă să-i aline suferinţa.
Ionborgo îşi îmbrăţişă fata şi îi sărută fruntea.
– Lasă, Isabelle, că nu e dracul atât de negru.
– Dar mai avem doar două zile la dispoziţie să spulberăm vraja, spuse agitată Isabelle. Iar surorile noastre nu au făcut decât şapte cămăşi. Dacă nu sunt gata toate până poimâine la ora prânzului, ne-am ars.
– Atunci am să ajut şi eu, zise Laura.
– Nu, lasă, o să ajute Manole. Pentru tine, Merlin, are alte planuri.
– Atunci să mergem la Merlin, zise Ionborgo.
Isabelle îi conduse pe coaridoare strâmte şi întunecate, până sus în turnul lui Merlin.
Ce să vă mai spun. Turnul era plin de cărţi împrăştiate peste tot. Merlin îşi smulgea părul din cap de nervi şi bombănea furios. Când o văzu pe Laura, chipul i se mai lumină.
– În sfârşit.
– Sunt aşa importantă în povestea asta?
– Foarte, zise Merlin.
Cei trei se aşezară. E drept, pe cărţi, căci scaunele nu se mai vedeau.
– Iată, spuse Merlin. Tu şi Isabelle trebuie să vă puneţi mintea la contribuţie şi să mă ajutaţi în a găsi o formulă magică. Dacă nu o găsesc, lumea noastră va fi atacată de gollumi. Şi e şi aşa destul de rău.
– Merline, asta e o conspiraţie?, întrebă Ionborgo.
– Dacă te referi la cavalerii-lebede, şi eu bănuiesc că nu e o întâmplare. Nebuna aia de vrăjitoare nu prea face lucruri gratuite. Aşa că tot ce se poate.
– Dar dacă l-am prinde pe Gollum şi l-am schingiui puţin?
Merlin îi aruncă o privire plină de reproş.
– Gollum nu poate fi prins, nu încă. Şi apoi, eu încă nu am văzut filmul. Nebuna aia de soră-ta, aia care nu e în poveste, mi-a tot zis de film. Dar eu încă nu ştiu cu ce se mănâncă.
– Ho, întrebam şi eu.
– Laura, ţipă Merlin. Dar mai am o misiune pentru tine. Trebuie să te duci la noapte cu surorile tale în cimitir. Lângă morminte cresc nişte flori roşii. Iar ele apar doar la doisprezece noaptea şi dispar în câteva secunde. Tu trebuie să îmi aduci câteva petale din floarea aia. Numai aşa o putem scăpa pe Împărăteasă de lacrimi.
*

Va reuşi Laura, nu va reuşi? I se va întâmpla ceva la doisprezece noaptea în cimitir? Vom vedea. Ha ha ha, voi închipuiţi-vă un râs diabolic. Da?

Laura si cavalerii-lebede

Vania a reuşit să formeze o adevărată revoluţie cu poveştile lui. Trebuie să recunoaştem că toate astea au plecat de la el. Povestea ce urmează e doar începutul. E mai tristă. Azi nu vă fac să rădeţi, pentru că nu îmi prea vine nici mie să râd. Am treabă, nu de alta. E mai tristă şi mai scurtă, ca un epilog. Mâine, sper, să fie mai lungă şi mai consistentă, povestea, da?
 
 
Era o zi normală de primăvară. Era clad şi vântul adia uşor, atât cât să-i sfioare pielea albă. Venise acasă. Era timpul să se mai întoarcă şi acasă, singura din cinci surori care plecase în lume. Şi, probabil, şi cea mai mică. 😀
Ionborgo avea multe fete, probabil că o să mai tot aibă. Dar, să nu uităm, prima tot Merlin rămâne, ca să nu existe discuţii. 😀 Isabelle, Ana, Cella, Manole şi cea mică, Laura. Merlin iese din discuţie în povestea asta. Laura colindase lumea în lung şi-n lat în speranţa de-a învăţa cât mai mult. Încă nu îşi terminase ucenicia, dar dorul de casă o copleşise. Visele ei de copilă se spulberaseră, dar, cu timpul, învăţase că nu orice vis prinde şi aripi.
Ionborgo o întâmpină primul, cu lacrimi în ochi şi glas răguşti.
– Bine ai venit, copil rătăcit!
Laura aproape că nu îşi mai recunoscu tatăl cu chipul brăzdat de durere.
Cella şi Ana veniră şi ele. Aveau mâinile pline de băşici.
– Ce s-a întâmplat cu voi?
– Nenorocire s-a abătut peste palat, spuse Cella. O vrăjitoare i-a transformat pe toţi cavalerii în lebede, iar Merlin a zis că trebuie să le croim cămăşi din urzici, urzici pe care le culegem din cimitir la miezul nopţii.
– Şi Isabelle cu Manole?
– Isabelle, zise Ana, e şeful gărzilor împărăteşti. Apără palatul de nepoftiţi. În schimb, Manole, stă la capul Împărătesei şi încearcă să îi alunge suspinele.
– Şi Împăratul?
Ionborgo oftă.
– Împăratul se luptă cu un balaur în centrul ţării, iar lupta de mult timp ţine, căci rar îl mai vedem pe aici. Doar când oboseala îi răpune oasele.
Aşa află tânara domniţă despre grozăviile de la palat.
De a doua zi, toate trei, se apucară de cusut cămăşi de urzici. În acest timp, cavalerii-lebede, tot dădeau târcoale pe deasupra casei lui Ionborgo.
 
– Va continua – Scenariul, da? 😀