Ce fel de personaj esti tu? Dar eu?

– Crezi că lumea se poate sfărâma dintr-o simplă atingere a degetelor?
– Nu ştiu, răspunsei eu. Era una din zilele alea în care nu ştiam ce simt. Nu aveam chef să îi vorbesc. Aşa că m-am întins plictisită după cartea mea. Eram puţin ca Travis, prinsă între două lumi, dar în final mă întorceam doar la cea pe care o percepeam a fi reală.
– Citeşti mereu aceeaşi carte. De fiecare dată când nu vrei să îţi înfrunţi demonii, te ascunzi în cochilia ta. Iar cartea aia, parcă ar fi singurul tău Dumnezeu.
Nu i-am răspuns, dar, într-un gest automat, am pus cartea la loc. Venise primăvara, iar eu nici măcar nu o remarcasem. Eram doar eu, închisă în aceeaşi cameră şi în aceleaşi gânduri. Niciodată nu se întâmpla nimic, iar discuţiile alea mă oboseau.
– … şi viaţa, termină ea.
Abia atunci mi-am dat seama că ea vorbise în continuare. Zâmbea. Dădea din mâini. Încerca să îmi spună că viaţa e dincolo de acea cameră. Şi cumva, habar nu am cum, eu nu voiam niciodată să o bag în seamă. Ştiam că e aşa, dar era mai presus de mine. De câte ori mă hotăram să părăsesc încăperea, intervenea ceva. Ceva total lipsit de sens şi pentru mine, dar şi pentru ea.
– Asta înseamnă să trăieşti, să cunoşti, să cercetezi. Nu te poţi ascunde toată viaţa în cărţile tale.
– Cărţile îmi dau puterea de-a trăi, îi spusei eu, deloc convinsă.
– Numai viaţa îţi poate da puterea de-a trăi. Să simţi omul, să-l atingi, să îi cunoşti gândurile.
– Nu poţi cunoaşte niciodată un om. Nu reuşim să ne cunoaştem nici pe noi, cum să reuşim să-l cunoaştem pe altul?
– Gândeşte-te la fiecare om ca la un personaj. Personajele ţi le iei din viaţă. Îţi aminteşti, vorbeam odinioară despre oameni. Despre personajul perfect. Personajul care nu e nici bun, nici rău. E ca în viaţă.
Nu puteam să o mai ascult. Avusesem discuţiile astea la infinit. Discuţii despre personaje. Dar mă întrebam, şi nimeni nu mă poate judeca pentru asta, ce fel de personaj sunt eu. Ce fel de personaj eşti tu? Cât de mult ne cunoaştem? Şi câte lucruri aş putea să fac? Lucruri pe care, momentan, nu ştiu că le pot face?
– Viaţa e în tine.
 Poate că au fost ultimile ei cuvinte. Poate nu. Şi totuşi, eu ce fel de personaj sunt? Dar tu?