Din Antologie

Tot timpul am fost interesată de psihologia umană. Când am scris textul ăsta – ahă, demult – toţi mi-au zis că sunt morbidă. Nu sunt, doar că e genul meu. Probabil că de aia am şi studiat psihologia infantilă, pentru că tot timpul mi-a fost teamă că nu voi fi în stare să înăbuş din faşă, problemele existenţiale, ale unui viitor copil.

Pe de altă parte am multă, multă treabă. Până pe 7 martie trebuie să terminăm scenariul Pro Tv-ist. Editura, îmi aminteşte cu dragoste că trebuie să termin şi cartea, până pe 20 aprilie, iar cartea… ehe… cartea nu e scrisă nici un sfert. Aşa că vă dau poveşti din antologie. Momentan. La următoarea pauză voi scrie ceva pentru blog, poate. Dacă nu, vă pun toată Antologia pe blog. Aşa de nebună. Poate mă dă şi pe mine editura în judecată 😀 Mnu, nu cred că mă dă. Am uitat, editura nu citeşte bloguri 😀

Desigur, mai e şi o a doua editură care aşteaptă „Crima perfectă”. Mai e şi familia, care aşteaptă să îmi mai îndrept privirea şi către ea. Mai e şi viaţa, în general, care îmi spune că ar fi bine să mai şi trăiesc. Şi mai e şi şcoala, pe care mâine nu o pot rata. E chestia aia cu pedagogia. Aia e de neratat. Şi tot aşa. În aparenţă ai zice că nu e mare lucru. Aşa zic toţi. Dar ia să vă apucaţi voi să gândiţi trei subiecte de-odată. Unul comic, unul psihologic şi unul fantasy. Că pe mine mă doare deja mintea. Hai, bine, vă las să citiţi în linişte.

UMBRELE NOPŢII

Nu ştiu cum a început, unele cuvinte le-am scos din călimară, altele au curs pur şi simplu. Majoritatea le-am văzut în umbrele nopţii. Nu m-au speriat, aşa cum era de aşteptat. Le-am desprins de pe pereţi şi le-am aşternut pe hârtie.

Nu îmi amintesc decât că inima îmi bătea cu putere, simţeam cum vrea să iasă din piept. Îi cântam, în sinea mea, pentru a o linişti. Dar ea nu contenea să bată. Vedeam întunericul – nu îl vizualizam -, îl vedeam înăuntru meu; simţeam că nu este bine. Continua să mă cuprindă, până mi-a învăluit întreaga fiinţă.

Când am intrat prima oară în cameră am văzut totul aşezat altfel, când m-am trezit parcă cineva le schimbase dinadins; pentru a-mi face în ciudă. Am simţit o repulsie faţă de acel loc, şi totuşi, ceva mă chema, îmi spunea să mai stau.

Draperiile roşii ca focul mă înfiorau, îmi amintesc că atunci când am intrat erau galbene, sau poate memoria îmi joacă feste. Nici patul şi nici biroul, nu mai erau la fe, doar el. Tabloul acela înspăimântător. Ochii bărbatului erau ca ai unui animal gata să ucidă. Mă sfâşia parcă o durere mă cuprindea, nu ştiu de ce, dar privireea aceea mi-a ocupat întrega zi. Nu m-am mişcat din faţa portretului, de parcă trupul meu nu mai vroia să răspundă şi nici mintea.

L-am privit ore în şir; mă înspăimânta, şi totuşi, mă captiva. Nu cred că am reţinut chipul bărbatului, doar privirea. Ceva mistic care mă chema şi mă respingea. Nu am mai trăit o astfel de senzaţie, de emoţie…, nici nu ştiu cum să-i spun.

 În dimineaţa următoare nu l-am mai găsit. Menajera mi-a spus că am făcut o criză şi l-am sfâşiat. Nu îmi venea să cred! Să nu îmi amintesc nimic din toate astea, era absurd. Nu am crezut-o, şi l-am căutat în fiecare cameră, mă obseda, mă urmărea. Aveam ciudata senzaţie că şi el mă caută.

Puteam să-i simt respiraţie rece şi greoaie, aproape de obrazul meu. Dar de câte ori îl căutam din priviri, dispărea! O zi întreagă l-am căutat, şi el pe mine, dar totul a fost în van. Oboseala m-a cuprins. Aveam deja două săptămâni de când nu am mai mâncat nimic. Anemia sau nebunia, îşi spuneau cuvântul. M-am trântit pe covorul roşu din cameră şi am adormit.

Nu îmi amintesc să fi visat ceva, ştiu doar că am dormit. Când m-am trezit camera arăta altfel. Nu avea rost să întreb de ce? Îndotdeauna mi se răspundea: „ E doar imaginaţia ta”. Cât poţi să îţi imaginezi o cameră care se tot schimbă, şi se schimbă, şi se schimbă. Am hotărât să nu mai întreb, voiam să-mi văd de viaţa mea. Uitasem cum mai arată soarele, draperiile au fost trase tot timpul. Nu aveau suficientă grijă de mine, nu mă lăsau să văd sau să simt ceva.

Nu ştiam unde mă aflu şi de ce. Nu ştiam dacă sunt în vechea mea casă sau nu. Din când în când auzeam plânsul unui copil, dar ea îmi spunea că e doar imaginaţia mea. Mereu era vorba de imaginaţia mea. Întotdeauna am crezut că am o imaginaţie normală, dar ea infirma acest fapt.

În fine, nu am mai ascultat-o, nu mai avea rost. Mereu şi mereu, aceeaşi poveste. Nu ştiam de când ţine povestea asta, dar mi se părea o eternitate. Am hotărât să trag draperiile, să las lumina să intre. Aveam nevoie de îmbrăţişarea caldă a soarelui, mă simţeam moartă. Nu mai aveam sentimente sau gânduri, doar trăiri, pe care nu le înmagazinam. Le lăsam să treacă pe lângă mine, şi îmi vedeam de treabă. Am încercat din răsputeri să trag draperia, dar nu am putut, parcă mâinile mele erau din vată. Nu aveam nici o putere, totul se rotea în jurul meu.

Am strigat-o pe menajeră şi i-am poruncit, să tragă draperia. Mi-a spus ceva care m-a speriat: „Soţul dumneavoastră mi-a spus să nu las soarele să intre, orice s-ar întâmpla”, apoi a plecat fredonând o melodie. Soţul meu? Nu îmi aminteam nimic de el. Oare cât de bătrână sunt? Nu mă simt bătrână! Mi-am privit mâinile, erau moi şi catifelate şi nici urmă de riduri. Se pare că sunt tânără, totuşi. Nu îmi aminteam chipul meu, eram o străină, chiar şi pentru mine.

Nici urmă de vreo oglindă, să mă pot privi, nimic. Draperiile alea, parcă erau bătute în cuie. Doar întuneric, în viaţa şi sufletul meu.

Într-o bună zi a apărut tabloul. Ea mi-a spus că acolo a fost dintotdeauna, dar din pricina ultimei crize nu l-am observat. Ce rost avea să îi explic totul?

Nu mai avea rost să îmi explic nici mie; nu ştiam cine sunt, cum arătat sau unde sunt. Era pustiu, mult prea pustiu. Până nici privirea lui nu mă mai iscodea, eram doi străini. Eu în lumea mea, iar el într-a sa.

Nu ţin minte cât a durat, poate zile, luni sau ani; dar în dimineaţa aceea am simţit pentru prima oară mirosul ceailui de soc. Am băut tot, dintr-o înghiţitură. Mă simţeam altfel, parcă începeam o nouă viaţă. Doar ea mă chinuia. Nu o cunoşteam decât pe ea: o menajeră grasă, cu părul ca un cuib de cuci şi o voce mieroasă, prefăcută. Aveam impresia că îşi doreşte să mă înnebunească. Dar am început să nu mai sesizez schimbările, ştiam că după ce adorm, ea schimbă totul. Mă comportam ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Am învăţat să zâmbesc, puteam să îmi simt buzele cum se desprind uşor de faţă şi schiţează un zâmbet cald şi prietenos.

Nu îi plăcea că mă port aşa, a început să îmi spună lucruri stranii, dar eu nu o auzeam. Aveam în minte o arie de Bach, şi îi dădeam drumu, ori de câte ori se afla în preajma mea.

După mult timp, am auzit ploaia cum se opreşte zbuciumată pe pervazul camerei. Renunţasem de câteva săptămâi, să mai iau pastilele pe care mi le dădea. Acum aveam mai multă putere, puteam să îmi simt mâinile şi chiar şi degetele. Am tras cu putere de draperie, de data asta era albastră. Pentru prima oară am văzut cerul. Nu conta că plouă, cerul m-a fascinat de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Dar oare, când l-am văzut ultima oară? Nu îmi aminteam, dar nu îmi păsa.

Peisajul era grotesc, munţi înalţi şi înnegriţi de norii care au pus stăpânire pe magnificul cer. Erau oameni în curte. Curtea era formată din ziduri înalte de piatră, totul era din piatră. Era pentru prima oară când vedeam alţi oameni, în afară de ea. Am vrut să strig, să le spun că sunt acolo, dar chipul acela care a apărut în fereastră m-a oprit. Era atât de palidă şi de tristă. Trăsăturile îi erau frumoase, ademenitoare, dar chipul palid, cearcănele adânci şi ochii fără pic de viaţă, o făceau să pară îmbătrânită, fără vlagă.

Atunci nu am realizat că este chipul meu, asta am descoperit-o după câteva luni. Cred că au trecut mai bine de doi ani în care nu am văzut pe nimeni în afară de ea, şi atunci s-a întâmplat. Un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat ca un domn, a venit la mine. Mi-a spus că este soţul meu, că i-a fost dor de mine. Nu îl cunoşteam, mi-aş fi amintit de el cu siguranţă. Nu ştiam cine este sau ce vrea. Dar nu l-am lăsat să vadă asta pe chipul meu, m-am comportat normal, i-am zâmbit şi m-am prefăcut că îl ascult. A vorbit câteva ore, fără întrerupere, dar Bach m-a salvat, ca de fiecare dată.

Când a plecat mi-a strecurat o oglindă, nu pot spune că nu m-am bucurat. Asta îmi doream cel mai mult pe lume, să îmi pot vedea chipul. M-am privit îndelung. Nu pot spune că sunt o femeie urâtă, eu nu mă văd aşa; doar anii şi-au pus amprenta pe chipul meu, angelic cândva. Am dedus că am în jur de treizeci de ani, dar arătam de cel puţin patruzeci.

Într-o altă zi, ea, mi-a spus că am voie să ies afară, cu ceilalţi. Renunţase de ceva timp să-mi mai schimbe lucrurile prin cameră. Am determinat-o să nu o mai facă şi chiar dacă ar fi continuat, nu mi-ar fi păsat.

Am părăsit încăperea, pentru prima oară de mult timp, privirea aceea a prins viaţă. L-am privit, doar o dată, şi i-am zâmbit. Am simţit nevoia să fac asta, nu pot spune de ce. Parcă simţeam că nu am să-l mai văd vreodată, simţeam că o dată ce voi părăsi camera, nu mă voi mai întoarce.

Nu îmi mai amintesc nimic de atunci, nici acum nu ştiu cine sunt. Pot spune doar că am vreo şaizece de ani. Din ziua aceea nu m-am mai privit în oglindă şi nu am mai văzut pe nimeni, în afară de ea. Imaginea mea s-a blocat pe umbrele nopţi, le pictez în gând. Ca şi cum aş vrea să imortalizez ceva, dar nu ştiu ce. Închid ochii, ploapele se lasă grele, mult prea grele. Ştiu că îi închid pentru ultima oară. Şi ea mă urmează.