Si elfii au suflet? Sau numai ei?

fantasy14.jpg

Trecut-au anii peste ea ca o ninsoare lină. Era doar ea, singură şi tristă, în lumea îngheţată a Morţii, Doamna Albă sau Alnwë aşa cum era numită. Şi care era păcatul ei? Crezuse prea mult în oameni.
Să vă explic:
Atunci când elfii evadează din singurul lăcaş pe care îl cunosc: pădurile înverzite, chipurile reci şi serioase, făurirea armelor şi cântul războiului; o fac pentru că inima lor e altfel. E mai umană. Vedeţi voi, voi toţi cei ce citiţi, elfii sunt mult prea serioşi de felul lor. Nu prea ştiu a glumi şi orice le-ai spune, trebuie să aibă sens. Altfel, elful, nu te ia în serios. Dar când Yarruna a fugit de lângă ei, sufletul îi era atât de cald, că nu mai suporta răceala semenilor. Şi unde a ajuns? Aruncată într-o mare de oameni ce păreau a avea suflet.
Cum a început povestea ei? E simplu.
A cunoscut mulţi oameni, pe unii i-a plăcut, pe alţii nu. Ea dăruia şi dăruia, tot suflet, că nu avea alte lucruri de oferit. Avea doar suflet. Averea ei rămăsese ascunsă pe teritoriul elfilor şi oricum, sufletul nu poate fi cumpărat. Şi după ce oamenii au trădat-o şi au trădat-o, ea a cunoscut-o pe ea, regina viselor. Regina, blândă, fragilă cu chip de înger şi gând de suspin. Iar elfa, a cărei inima abia se descreţise după atâta suferinţă, a îndrăgit-o pe loc. Şi-a zis: „Ea e regina sufletului meu, în ea mă încred ca într-o soră şi ca într-o mamă”. Trecut-au zile câteva. Nu multe, nu chiar multe. Iar între ele domnea o linişte plăcută, un sentiment de înţelegere reciprocă. Un gând, abia, de mai străbătea limitele inimilor lor. Şi care limite? Nu erau limite. Şi elfa, în fericirea ei, a uitat că şi regina viselor, în nemurirea ei, era tot om. Şi-atunci când cavalerul întunecat s-a întors dintre cei mulţi, elfa aprig a simţit mânia asupra ei. Şi nici mânie nu era. Poate, mai degrabă, o ironie fină. O schimbare, nu bruscă, fragilă dar evidentă. Ceva s-a spart. Şi dintr-o dată, regina, era prea sus, prea mândră şi prea mare, pentru ca elfa s-o mai poată ajunge.
Şi mă întrebaţi ce e cu gerul şi cu Alnwë, vă spun, nu vă grăbiţi aşa. Povestea e mult mai lungă. Peripeţii? O mie. Sentimente? Păi ar fi trebuit să vă daţi seama deja. Au fost de toate. Şi suferinţe, da, păi cum? Fără? Nu, nu se poate, ce poveste ar mai fi asta. Fără sentimente, peripeţii şi suferinţe? Nu ar mai fi. Alnwë nu a corborât din prima, din regatul ei sumbru, nu, asta s-a întâmplat după Merlin. Ah, ce implicaţie are Merlin? Nu una prea serioasă. Doar că Merlin, trecând pe drum, o vede pe elfă cu lacrimi în ochi. Şi o întreabă:
– Elfă, dragă, eu sunt bătrân şi auzul nu îmi mai e bun, dar ochii încă mai pot zări lacrimile tale. Oare ce-l face pe un elf să plângă cu atâta uşurinţă?
Iar ea, cu ochii verzi, ce-i ridică spre el, printre suspine, spuse:
– Oare toţi oamenii sunt la fel? Fără inimă. Oare ei nu se gândesc că rănesc acolo unde nu ar trebui s-o facă, drept în inimă?
Merlin, ţinându-se în baston, cu grijă, se aşeză lângă ea. La început, cu teamă, îi mângâie părul negru. Cu glasul tremurând el îi vorbi:
– De oameni am avut parte toată viaţa mea. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Important este să îi privim în ochi ca să le cunoaştem firea. Iar pe alţii, oricât de mult am vrea să îi cunoaştem, oricât ne-am zbate, nu reuşim. Nu trebuie judecaţi, ei funcţionează după alte legi ale sufletului.
Atunci, Alnwë, simţi o durere în inimă şi îşi spuse sie: „ Elfa trebuie să aibă suflet de gheaţă, altfel lumea se va duce de râpă”. Atunci decise Moarte că locul Yarrunei e pe tărâmul de gheaţă. Iar gheaţa avea menirea de-ai răci sufletul.
Concluzia? Omul e cum e, bun sau rau, sincer sau nu, înţelegător sau neînţelegător. Dar un elf, întotdeauna, orice s-ar întâmpla, nu are voie să se umanizeze. Celelalate concluzii, dacă e cazul, le trageţi voi. Eu am vorbit cu Alnwë şi mi-a povestit. Asta e singura concluzie pe care am putut s-o trag. Poate pentru voi povestea e mai clară. Cine ştie?

Interviu cu o zana

Cu elfi am mai vorbit, i-am cunoscut în fel şi chip, cu bune şi rele. Gnomi? Câţiva, mai acătării, căci ei sunt cam impulsivi, cam nervoşi din fire. Cam altfel. Elpizi, cunoscuţi şi ca făpturi întunecate, o, da. Multe interviuri, multe vorbe, multe gânduri. Iar ei, în întunecarea lor, sunt chiar luminoşi. Poate prea serioşi. Viaţa lor e în alb şi negru, fără nuanţe. Ei ştiu exact ce sunt şi cine sunt, dar nimeni altcineva nu îi va înţelege vreodată. Vrăjitoare? Prea multe, de prea multe soiuri, de prea multe feluri, de prea multe culori. Magicieni ai gândurilor? Da, şi din ăştia. Ce sunt ăştia? În altă poveste.
Şi apoi zânele. Ce vă închipuiaţi voi? Credeaţi că ele sunt fiinţe mici, fragile şi cu aripioare? Nuu, sunt fiinţe ca noi: înalte, frumoase şi da, cu aripi. Poate puţin mai sensibile, dar destul de reticiente şi de agresive atunci când se simt ameninţate.
Şi da, m-am întâlnit cu o zână. Doar ştiţi că sunt avidă după interviuri. Ştiţi, cine nu ştie? Doar mi-au dat oamenii de la revistă posibilitatea de-a publica. „Ai interviu?”, „Normal”; „Atunci publică că oricum nu scăpăm de tine”. Şi când m-am întâlnit cu zâna, ce credeţi?, i-am luat un interviu.

INTERVIU CU O ZÂNĂ

(Atenţie, interviul a se citi pe melodie. Îi mulţumim Cellei pentru youtube)

Eu: Zânele, se spune, că sunt doar poveşti. Care e realitatea voastră?

Zâna: Realitatea nu e pentru zâne, noi trăim în lumi colorate. Fiecare zână trăieşte în culoarea ei.

Eu: Ce fel de politică adoptă zânele?

Zâna: Nu pe a lui Băsescu, asta e clar. Dar cum noi nu ne subordonăm regulilor umane, să zicem că avem o politică monarhală. Mă rog, e ceva monarhie îmbinată cu ceva comunism. Că învăţăm numai ce e rău de la voi, de aia nu ne mai dezvoltăm.

Eu: Viaţa unei zâne a mai lungă decât a unui om, ceea ce presupune că o zână are timp să facă mai multe schimbări.

Zâna: Păi da, că de lungimea vieţii depinde omul. Asta s-o crezi tu. Nu vezi? Pentru voi tot ceea ce contează e banul şi puterea. Nu prea aveţi suflet. Şi dacă îl aveţi îl ţineţi prizonier. Să nu cumva, Doamne fereşte, să se descopere că puteţi avea şi sentimente. Dar voi sunteţi materialişti şi oricât aţi trăi, tot bani pe pâine aţi visa.

Eu: Dar voi nu aveţi nevoie de bani?

Zâna: Noi nu avem nevoie decât de aripi, aşa cum voi aţi avea nevoie de suflet. Dacă aripile ne rămân tinere, atunci, şi noi suntem fericite.

Eu: Cam cât trăieşte o zână?

Zâna: O zână trăieşte atâta timp cât e fericită. Atunci când zânele sunt triste, mor.

Eu: Ce părere ai despre viaţă?

Zâna: Viaţa nu e un dar, să ştii de la mine, viaţa e un drept. Şi ai dreptul să îţi protejezi acest drept. Dar ce ştiţi voi oamenii despre asta?

Eu: Spune-ne tu, învaţă-ne.

Zâna: Câţi nu au încercat să vă explice? Elfii au povestit secole la rând, iar oamenii au preferat să îi închidă în cutiuţa uitării. Oricum nu aţi înţelege, pentru că nu e în natura voastră. Priviţi în jurul vostru şi o să vedeţi că nu sunteţi capabili să vedeţi rozul, voi vedeţi doar bezna. Iar lumina, automat, vine în acelaşi timp cu banul.

Eu: Dar nu sunt toţi oamenii aşa.

Zâna: Sigur că nu, aşa spuneţi toţi. Convinge-mă! (Da clik)

La multi ani, sora bloaga!

Cadouri din suflet, cu suflet, ar trebui să primim cu toţii. Materialul contează mai puţin atunci când dăruieşti un suflet pentru un suflet. Desigur, dacă aş fi fost mai aproape fizic de sora bloagă, i-aş fi cumpărat cel mai frumos cadou. Apropo, Isa, care e cel mai frumos cadou pe care ţi l-aş putea oferi? Nu, încă nu e ziua Isei, dar mai e puţin. Puţin de tot. Iar eu vreau să-i ofer cadoul meu. Desigur, îi dăruiesc doar suflet, o melodie şi multă, multă dragoste.
Soră bloagă, soră om, soră siameză, îţi doresc să ai parte de tot binele din lume şi să fii mereu fericită şi împlinită. Sănătoasă, foarte sănătoasă, ca să poţi trece peste toate. Fiecare zi din viaţa ta să-ţi aducă cel puţin un zâmbet. Chiar dacă e unul mic. Toţi oamenii sunt frumoşi când zâmbesc. Tu eşti frumoasă prin sufletul tău, ştiu, dar vreau să zâmbeşti mereu. La mulţi ani! Şi să ai parte de tot ceea ce îţi doreşti. Şi inima ta să rămână veşnic tânără şi frumoasă.
P.S Gata e 12, e ziua Iseiii, puteti incepe 😀 La multi aniiiiiiiiiiiii!!!!!!

Zile inedite cu interviuri inedite

Toate zilele frumoase, până la urmă, se înghesuie într-o singură amintire, unică şi comună. Un vis, întotdeauna te trezeşti dintr-un vis, cu o amintire plăcută sau nu. Poţi avea o rază în inimă sau poţi avea un ghimpe. Şi de aici, ajungem la poveste.
Nu a trecut un an de când am blog. Mă rog, bloguri. Au fost multe, zăpăceală mare. Şi pentru voi şi pentru mine. Cred că mai mult pentru mine, decât voi. Că Tata Borgo a constatat ieri că nu sunt în toanele mele, despre asta nu vă mai zic, a fost, s-a dus, mai este, dar eu nu vă mai zic. Nici de blog nu vă mai zic. Doar trebuie să îi fac poveste şi mai e până atunci. Îl sărbătorim abia în iulie. Vă spun eu. Era prima săptămână din iulie, că aveam examene şi am plecat la mare 😀 Ho, după examen m-am dus direct pe şezlong. Am făcut o baie în piscină, nu de alta, dar marea era murdară, că marea era tot la români, deci murdară rău; şi am stat vreo două zile la soare. Mai puţin atunci când nu era soare. Şi da, mai intram şi pe blog, mai mult noaptea, dar intram. Pentru că atunci, ideea mea de blog era alta, acum, s-a schimbat, s-a rotit, ceva cu o sută optzeci de grade. Şi de ce să mint, dar ideea de blog se roteşte în fiecare zi. Mereu descopăr ceva, pe cineva. E o treabă cu suflete, cu surori, bloage sau nu. Cu oameni care sunt oameni, dar şi cu oameni care nu sunt oameni. Şi ca să nu mai lungesc vorba, ţinând cont că am fost nevoită să las calul (desigur, cine ştie cunoaşte 😀 ), vă las cu un interviu inedit pe care l-am „furat” de la Petria. Have fun!

Nu am cuvinte pentru toate multumirile

Dumnezeule mare, oamenii ăştia mă lasă fără cuvinte. Cât de frumos e să aflii prin putere virtuală că ai atâţia prieteni. Cella, îţi mulţumesc pentru youtube, abia aştept să îi scriu povestea filmuleţului. Numa’ de s-or potoli ăştia cu bordmaşina, că dau din lac în puţ 😀
La Isabelle, Cella şi Manole, mă aşteptam să facă „scandal” 😀 că doar ce am bocit împreună. Dar am rămas impresionată de Blue şi de Corina. Cu Blue am mai comunicat pe bloage, cu Corina nu am avut contact direct, verbal şi foarte online, decât atunci când s-a produs o nenorocire. Cu toate că îi citeam blogul, dar uneori, când e vorba de politică mă abţin, că e ca la fotbal şi îmi vine să zic urât 😀 şi tocmai ce vorbeam cu X-ul meu şi îi spuneam că am perceput-o pe Corina ca fiind foarte sensibilă. Adică împreună bârfeam blogul. Şi culmea e că nu m-am înşelat. Corina chiar e sensibilă. E greu să percepi un om prin ecranul televizorului, dar aici a fost altceva. Şi da, Corina e prietena noastră. Gata, s-a dat decret. Au zis toţi: Cella, Isabelle, Blue, Manole şi cine a mai zis, mâna sus.
Adevărul e că nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.
Azi, m-am gândit mult la Manole şi apoi am citit-o şi am ştiut cât e de tristă. Ştiam că ea e mai tristă ca mine. Şi m-am gândit că ea nu e nebună, ca mine, şi am avut dreptate. Normal, aţi fost voi toţi, dar suferinţa ei era mai apăsătoare în mintea mea. Încă mai am o gheară pe inimă, dar o să treacă şi aia. Probabil că m-am grăbit eu cu concluziile sau am fost prea încărcată aseară de tot. Sau poate aştept eu de prea mult timp o minune şi ea nu mai vine. Cine ştie, într-o zi va veni şi minunea mea. Dar până atunci vă admir pe voi, în tăcere. Căci sunteţi oameni cu probleme mai mari şi mai dureroase ca ale mele, dar ştiţi cum să treceţi peste. Şi da, mi-aţi dat o lecţie. Am învăţat-o. Poate că uneori ar trebui să încerc să mai dau răul şi la o parte.
Vă mulţumesc şi vă ador! Dar ştiţi deja 😀
P.S Si cum sa o uit eu pe Cristal si pe Kmi. Iertare cu plecaciune 🙂

Nu mai vreau iluzii – blog in vacanta, de gandire

Sunt om, întâi de toate asta sunt. Zi proastă? Nu, zi nesimţit de proastă. Sunt om, ziceam. Ştiu, sunt şi arogantă, sunt şi ironică sunt şi a dracu’, dar numai atunci când consider că e cazul. Uneori, ca un dobitoc ce sunt, mă duc cu capul înainte. Mă ataşez de oameni şi, ca de obicei, bang, se întâmplă, explozie. Prietenii mi-i tratez la fel, dar altfel pentru că sunt diferiţi între ei. Dar nu fac diferenţe. Eu nu, ei da. Dar ce spun eu, deja cred că vorbesc prostii. Probabil că nu a existat niciodată cuvântul în cauză la mijloc, aşa am crezut eu. Probabil că unii sunt prea mari, iar noi, simpli muritori, nu vom ajunge niciodată acolo. Rănită? Nu, sfâşiată. Era cazul, deja a durat cam mult. Eu ca eu, că a la mine a fost doar o secundă, dar ea, ea care e ceva mai încolo, e cu adevărat sfâşiată. Ruptă. Nici nu mai ştiu pentru cine plâng mai mult, pentru ea sau pentru mine? Cred că pentru ambele. Şi mai rău că mi-am dat seama că într-o zi pot fi la fel de rănită ca şi ea. Iar eu nu vreau. Aşa că mă retrag, fac un pas în spate, mă plec umil şi îmi văd de treabă. Au fost clipe în care am mai simţit răceala, dar nu am băgat-o de seamă. A fost o iluzie. Poate că ea va trece peste, cine sunt eu să mă bag? Nimeni.
Rămân ei, veşnic cavaleri pe meleaguri ale gândurilor. Se ştiu ei aşa cum mă ştiu şi eu. Da, o să mă acuzaţi că sunt cam prea codată. Sunt, pentru că nu vreau mai mult de atât, poate e o justificare pentru ceea ce urmează, poate că e un basm, alegeţi voi. Poate e doar un cod cu o justificare. Şi cealaltă m-a întrebat „acum mă înţelegi?”. Da, dar nu numai asta, acum înţeleg că nu se poate mai mult, că va fi mereu o barieră. Nu ştiu de ce fel, pentru că nu sunt prea multe lucruri care ne diferenţiază, poate doar sufletul. Aşa cum sunt eu, a dracu’, ironică, nepăsătoare de cele mai multe ori, pot fi şi lovită. M-am trezit, poate că doar asta contează.
Deci nu, momentan nu mai pot. Momentan blogul va rămâne aşa, un gând. Căci mă retrag un timp. Nu îmi poate trece peste noapte, nici măcar cu toate gândurile din lume. Colac peste pupăză, a mai murit şi ultimul om de valoare de ţara asta. Şi s-au adunat toate. Ştiu, nu o să îmi mai expun gãndurile pe tapet un timp. Nu o să vă mai înnebunesc cu fantasy-urile mele, cu ideile mele, cu ideile altora etc. Eu cam tac, de obicei tac. Eu nu deranjez, eu nu mă bag, urlu de urlat că asta pot s-o fac şi fără să se audă. Aşa că am decis. Ştiam de ce nu am renunţat la blog, dar nu voiam să accept. Încercam să fiu aproape, cât de aproape puteam eu. Dar oricum nu contează.
O dreptate pe lumea asta o are şi Băsescu. Că eu nu o să vă spun care, nu-i mare bai. Dar i-am găsit una şi vă jur că e incontestabilă. Dar ştiţi şi voi cum e, orice mit se spulberă. Orice poveste începe cu a fost odată. Şi tare adevărată e. A fost, s-a dus. Sau, cel puţin, e pe ducă.
Aşa că permiteţi-mi să mă retrag un pic, până îmi pun gândurile în ordine. Oricum, am treabă. Multă treabă. Importantă treabă. O să rămân alături de unii dintre voi în continuare. De unii, nu de toţi. E posibil să mă întorc mâine, peste o lună sau niciodată. Nu, nu de ei depinde, pentru că deja m-am simţit suficient de „ameninţată” sentimental. Depinde de mine. Deci nu, nu e vina nimănui. Nu e nici vina mea. Probabil că e doar vina gândurilor mele, a treburilor mele. Oricum, cine sunt eu? Un fraier de autor român, care aşa va rămâne probabil până la moarte şi după.
Cred că e cazul să fac ceva serios. Gata cu scrisul, prea multă muncă pentru nimic. Visele sunt o prostie. Viaţa e altceva. Nu poţi trăi visând, şi iată că în zece minute am reuşit să ajung la concluzia asta. Gata cu arkude, cu crime, cu minuni. Poc, au dispărut. Gata cu Merlin, gata cu poveştile. Poate că era adevărat când mi s-a spus că e cazul să mă maturizez. Am copilărit prea mult în lumea fanteziei mele. Am prea vrut să văd totul în roz. Pentru toţi a fost o zi ciudată, nu numai pentru mine. Doar că eu am tras şi concluzii, am ajuns la a gândi – cam grav, nu? 🙂 . Şi am văzut si semnul de la capătul tunelului „Iluziile se plătesc”. Încă nu le-am plătit, dar nici nu vreau să o fac. Poate că nu ăsta a fost destinul meu. Poate că trebuie să caut în altă parte. Sau, poate că sunt doar un om obişnuit, ce se va adapta într-un birou cu opt ore de muncă, cu o casă de îngrijit şi ce o mai fi. De fapt, asta este, sunt un om simplu. Nimic magic. Doar iluzii.
Visele sunt doar vise, nimic altceva. Nu vreau să vă demoralizez, dar va veni şi ziua în care îmi veţi da dreptate.
Pe curând sau, poate, pe niciodată. Dar, totuşi, pe curând.

Pruteanu – Dumnezeu sa-l ierte.

Dumnezeule mare, a murit George Pruteanu. Nu îmi vine să cred. Şi mai adineauri boceam cu o prietena dragă pe mess, nu îi dau numele cu toate că e cunoscută în lumea virtuală, dar asta e treaba noastră. Şi apoi, vine Cella şi spune că a murit Pruteanu. Accident de maşină. Dumnezeule mare. Nu îmi vine să cred. Ieri l-am văzut la televizor, era bine, sarcastic, aşa cum era el. Iar acum, nu mai e. Şi da, mi s-a făcut pielea de găină. Nu îmi vine să cred. Nici nu ştiu ce să spun. Doar că Dumnezeu îi cheamă la el numai pe cei buni. Din punctul meu de vedere era ultimul intelectual al acestei ţări. Nu mai am cuvinte. Nu ştiu ce să zic. Doar Dumnezeu să-l ierte!
Later edit:  Imi cer scuze, am inteles gresit, e vorba de infarct.

Trecere usoara: De la carti la violenta

Ne reîntoarcem la autori, la cărţi, bune, rele, bunuţe etc. La scrieri, în general. Nu am chef de un autor anume, azi am chef de toţi, poate şi pentru că am fost la librărie şi am venit cu mâna goală datorită inventarului. Dar o voi repara mâine. Cum ce? Lipsa cărţilor. A, nu, nu vă faceţi griji, citesc acum. E drept, un fantasy cam copilăresc, dar nu ăsta e baiul, e bun că e. Altfel ce aş fi citit? V-am spus eu că abia acum mi-am descoperit latura de copil. Că abia acum am început să citesc şi eu cărţi pentru tineret. Ce să mai, povesti, fantasy-uri, din astea. Desigur, momentul de comedie este tot Caragiale. Dar l-am recitit de atâtea ori că a început să mi se cam aplece. Dar să ne întoarcem la momentele noastre magice.
Eoin Colfer, autorul seriei Artemis Fowl. Eh, da. Colfer nu mi-a plăcut la început, dar nu prea am obiceiul de-a lăsa cartea la jumate, fie cum o fi ea. Momentele de sadism mă carcaterizează, deci se poate. Când am citit prima carte din seria Fowl mi s-a părut hmm, într-un fel, ciudată. Nu ca idee, ci ca scriitură. Ideea bunicică, nu numai că e bunicică, dar e foarte bine ancorată în modern şi vechi. E o îmbinare cam perfectă, zic eu. Tocmai asta m-a şi debusolat la Colfer. Felul lui de-a expune problema. Ca să mă înţelegeţi mai bine am să vă spun despre Anne Rice şi seria vampirilor, boring. Da? Descrieri sufleteşti prea împopoţonate, descrieri de orice alt fel, prea lungi. Chestii care nu îşi aveau rostul într-o poveste cu şi despre vampiri, prea multă metaforă (şi mie îmi place metafora). Dar, în cazul unui vampir, metafora parcă nu e la casa ei. Însă, Anne Rice, desigur, avea acea sclipire, sclipire pe care a exploatat-o la maxim şi cu succes, zic eu, în Ora vrăjitoarelor. Nimeni nu se naşte învăţat, aşa că e normal să le mai oferim o şansă. Şi acum, ocolind, ne întoarcem la Colfer. Colfer e exact acel gen de autor care consideră că cititorul e mai deştept decât el, ceea ce trebuie să fie o lege pentru un scriitor. Nu e genul Prinţesei de care vă ziceam acum două zile, nu, e genul care ştie exact unde e nevoie de „bărbi” şi unde nu. Poate de asta mi s-a părut şi straniu la început. Aşa că am citit tot ceea ce a scris şi încă sunt pe el. 😀
O singură problemă are Colfer, dacă e să mă întrebaţi pe mine, până acum, nu a scris nimic mai serios. Ceva care să îi scoată cu adevărat talentul în valoare. Dar nu e timpul pierdut, nu?
Se vede, totuşi, că autorul, la fel ca mine, scrie uitându-se la televizor 😀 De unde se vede? Păi, vă spun eu că se vede, doar am zis că aşa scriu şi eu. Cu toate că logica lui e impecabilă. Dar nu aveţi decât să mă credeţi pe cuvânt. Şi totuşi, un singur impediment aş avea în legătura cu seria Fowl, nu mi-aş lăsa copilul să o citească. O fi Fowl cel mai deştept copil din lume, cel mai bogat şi cel mai cel, dar, în acelaşi timp, e şi foarte malefic. Un copil ar putea înţelege că e bine aşa. Şi nu e bine.
*
De aici, automat, cam vreau să mă îndrept spre violenţa în şcoli. Aţi văzut şi voi ce se întâmplă în şcolile noastre. Copii ce violează alţi copii, copii ce bat alţi copii şi câte şi mai câte. M-aş îndoi profund că e din pricina cărţilor pe care le citesc. Să fim serioşi, violenţii nu citesc. Dacă au pus mâna pe o singură carte în viaţa lor, deja sunt genii. Televiziunea? Mai degrabă. Copii nesupravegheaţi, needucaţi care îi terorizează pe cei care mai au un minim de decenţă. Corina a vorbit despre asta. Problemele tinerilor care nu ştiu să se apere în faţa acestui pericol. E ca într-o junglă în şcolile din România. O junglă în care tot copiii noştri au de suferit. E normal? Cine e de vină? Părerea mea, umilă? Părinţii. Mereu am fost de părere că dacă nu eşti în stare să educi un copil sau să-l ţii în frâu, atunci nu îl fă. E simplu. Nu toată lumea e capabilă să îşi educe copilul. E normal, suntem oameni diferiţi, dar să nu îi distrugem şi pe alţii.
Mie, una, îmi e din ce în ce mai greu să mai înţeleg ce se află în mintea acestor tineri. Vor să braveze, să iasă în evidenţă? Foarte bine, dar s-o facă într-un mod ingenios, să îşi folosească imaginaţia pentru a face ceva bine, nu ceva rău. Ar fi normal să fie psihologi în şcoli, iar profesorii să vadă necesitatea unuia. De ce spun asta? În şcoala nepoatei mele a venit o psiholoagă, ghiciţi şi voi, da, profesorii nu sunt de acord ca elevii să se ducă la consultaţie. E normal? Trăim în era psihologilor. Copiii, cu precădere, au nevoie de ajutor. Iar ei, cretini cu diplome atârnate în frunte, profesori de două paralale, nu vor ca elevul să iasă de la oră să se ducă la psiholog. In ce dracu’ lume trăim, oameni buni? Psihologul e esenţial într-o şcoală. Copiii trec prin schimbări pe care nu şi le pot explica de unii singuri, iar părinţii nu sunt cei mai competenţi din lume. Pentru asta e nevoie de psiholog. Copiii au nevoie de ajutor, dar cine să li-l ofere?