În aeroport, în avion, la Londra. Tot nişte zile. Tot nişte gânduri. Şi cuvinte

ISABELLE LORELAI 
Bună dimineaţa. Stau în aeroport. E ceaţă. Toată ceaţa de la Londra s-a mutat la Bucureşti. Au trecut deja trei sferturi de oră. Astăzi ceva merge prost. Nu mergea interfonul. De abia a treia oară s-a deschis uşa de la intrare. Poate că nu trebuie să plec. Nu spun nimic. Nu presupun nimic.
Au anulat deja zborul de Viena. Restul aşteaptă. Frankfurt, Londra, Paris. E o trupă de ceva aici, nişte ciudaţi. Din aceia cu bocanci cu multe catarame, cercei în buză, în nas, în ochi, rahaturi de-astea. Femeile au invariabil părul vopsit în negru, alb sau mov. Puţin mov. E una de vreo 40, cu nişte ţâţe imense. Umblă cu un puştan de vreo 20, drăguţ foc. Simpatici. Începe să îmi placă. Am fost să beau o cafea. M-am întors, văd trei scaune goale şi mă aşez. Sunt ocupate, zice o labă de român. M-am dus la cursa de Frankfurt. Mai bine stăteam în bar, găsisem un britanic de vârsta mea. De ce naiba vă uitaţi, voi bărbaţii, atât de insistent? Uite-l pe Eugen Simion, se duce la Paris. M-am întâlnit cu ambasadorul nostru de la Bruxelles. Şi cu băieţii de la Ambasada Chinei. La cursa asta de Germania sunt oameni mai simpatici. Aştia de Londra sunt ciudaţi rău. Cu toţii. Şi românii şi britanicii. Noroc „cu mine”! În fiecare lună constat, cu oarecare mâhnire, ce meschin este aeroportul ăsta al nostru. Ce tot vrem noi în UE, frate. Nici aeroport ca lumea nu avem. Cred că ar trebui să trimitem şi la britanici o infuzie de tineret. Este unul, săracu’, parcă este presat. E aşa, ascuţit, nici nu ştiu cum să explic. Mai e unu’, unul mic, cu mişcări de fată mare. Era mai frumos spectacolul din piaţă. E o tipă, una foarte studiată – genul artificial şi frigid, cum spui tu – pălărie cu boruri largi, machiaj studiat, bej toată. Să-l vezi pe bărbat-su. I-a pus un sacou tot bej, pantaloni maron, pantofi negri şi ciorapi verzi, cu romburi galbene. Amândoi sunt artificiali. Poţi să şi mori. Ceaţa nu are de gând să se ridice. Tu ce mai faci? Cum o duci? Eşti bine? Da, eşti bine. La tine e acum 3 după-amiază. Aici e deja 11. Se vede un pic din pistă. Prefer să plec şi seara sau noaptea, decât să mă întorc acasă şi mâine dimineaţă să o iau de la capăt. Stau aici, că e interesant. Şi toate astea pentru că s-a încălzit brusc. Încă de aseară. Frate, ăştia au tricouri cu 666 pe spate şi capete de mort pe faţă. Faţa tricoului. E aproape 12. A ieşit soarele. E o pereche drăguţă aici. Ea e jumătate din el. Dar umărul ei e pernă pentru el. Şi ea este foarte protectoare. Na că s-au trezit. S-a dus poezia. Se ridică ceaţa. Aşteptăm avionul de la Constanţa. Cred că mai durează două ore. Te las. Mă întorc. Ce figuri sunt ăştia. Se plictisesc, se panichează şi dau telefoane. Să-i vezi cum vorbesc afectaţi şi aferaţi la celulare. E una, a bătut recordul. Nu şi pe al tău. Într-o seară am vorbit 48 de minute. Chiar că eşti nebun. Cei care au avut avioane aici au plecat, pe ceaţă. Noi nu avem. Cred că ştiu. Azi e 17. E ziua fostului meu iubit. Nici pe 24 nu mi-a mers prea bine. Dacă păţesc ceva pe 20 mă las. Mă duc la mănăstire. Te iubesc. E un soare nebun. Oamenii s-au lipit de geamuri. Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia. Nu înţeleg ei cum se învârte treaba prin univers. Îngerul meu, tu ce faci? Cred că dormi. Sau eşti la femei? Din nou!? E 12 fix. Mă duc să-mi iau ceva de mâncare. Dacă nu au luat ăştia tot. Nu mai pleca atât de multe zile, te rog. E prea mult. A fost prea mult. Aaaa, Băieţii ăia au unghiile vopsite cu negru. Ca în „Corbul”. Îmi place „Corbul”. E un soare de se topeşte tot. Nici un avion. Perechea a adormit din nou. Acum o protejează el. Sunt drăguţi. Se iubesc. Nu sunt psihotici. Îmi plac oamenii care se iubesc. Mai sunt câţiva cunoscuţi prin aeroport. Nu ştiu de unde să îi iau. Ce nasol. Mă lasă memoria. Vreţi, oameni buni, să trimiteţi un avion şi aici? Poate păţeşti şi tu la fel. Dacă va fi ceaţă pe Bucureşti veţi sta pe la Arad, Timişoara sau Constanţa. Constanţa mai sigur, ei primesc orice tip de avion, inclusiv Boeing coco 747. E unul cu părul vopsit alb şi cu o dungă neagră fix şi de-a dreptul perpendicular pe scăfârlie. Şi vreo două babe, tot aşa ciudat îmbrăcate. Şi una de 120 de kile, la fel. Şi toate cu puşti după ele. E unul mai bătrânel, cu pantaloni de piele, mulaţi pe picioare în aşa fel încât să i se vadă „podoabele”. Şi toţi put. În sfârşit, plecăm. E ora 14.00. Am plecat, în sfârşit. 18 seara. Da, deja 18 seara, nu 17, asta a fost ieri, pentru că: cred, aşa cred – acum mi-a venit gândul ăsta – că tu nu ai vrut să plec. Dacă stau să-mi aduc aminte ai fost chiar dezamăgit când ţi-am spus că plec la Londra. Ai zis: aaa, pleci… Sau mă rog, poate mă bag eu prea mult în seamă.
Şi de aceea – cred – mi-a mers cam aiurea:
– în loc să plec vineri am plecat duminică. Adio mers pe jos prin Londra;
– uşa care nu se deschidea duminică dimineaţa;
– stat în aeroport de la 9 dimineaţă la 2 după-amiază. Puteam să mă mărit, vorba ta;
– toţi sataniştii ăia răspândiţi în avion, doi câte doi. Am nimerit lângă două, care citeau „The dead of the world” şi care puţeau groaznic. Nu cred că auziseră de şampon;
– pilotul care se credea la Formula 1. Cu zgâlţâielile de rigoare;
– ajuns la hotel la patru jumate şi plecare la bodegă la cinci fără un sfert, că eu eram de vină că rămăseseră ăştia nemâncaţi. Ca să nu mai vorbim că mi-au luat toţi banii la recepţie, depozit şi garanţie, că nu aveam cardul la mine. Adio mers pe jos prin Londra;
– stat până la 1 noaptea ba chiar dimineaţa la tv, că era „SexTraffic” şi pe deasupra l-au prins pe Mutu drogat. Adio fotbal doi ani, dragă Adi;
– dorit scris. Adio baterie. Nema adaptor. Faza cu linguriţa în priză nu a mers;
– trezit dimineaţă pe 18; duş, îmbrăcat, plecat. Lucrat câte ceva. La 11 trebuia să plec prin diferite locuri. Nu, că s-au mutat la 2, la … Hai puţin pe la magazine. Trec pe lângă o casă de schimb. Nu o văd. Ajung la un magazin, uite adaptoare, nu bani. 4 lire. Nu. … Mă rog;
– Găsit casă de schimb. Găsit vreo cincizeci de euro prin portofel. Hai să mâncăm ceva. (Ce frumos ştii tu să cânţi. Te ascult, în cazul în care zici că ceva nu se potriveşte. Da, sunt nebună, m-am cărat cu discurile după mine. Mare scofală). Îmi comand, nu mă uit la ceas. Evident că am mâncat un pic şi în fugă. Trebuia să plec;
– Londra blocată, olimpicii în centru. Mers cu maşina ore întregi. Dor de tine. Gândit la tine. Făcut fotografie la Big Ben fix la ora 4. Fix 4. Eram la semafor şi a început să cânte. Frumos din partea lui;
– Întors la şase jumate. Am fugit şi am cumpărat adaptor pentru priză;
– Mâine aveam program de plimbare. Dacă aş fi terminat în seara asta. Dar nu, s-au găsit unii să mai vrea ceva;
– Mâine dimineaţă, iar întâlniri.
Hai acasă. Bine măcar că la tine a fost bine. I-ai terminat şi pe ăştia? Aseară te-am luat în braţe. Am adormit cu tine în braţele mele. A fost o senzaţie aşa … nici nu ştiu cum să spun că a fost. Astăzi mi-a fost dor de tine rău, da rău de tot. Era cam trei după-amiază aici. Eram în maşină şi îmi venea să plâng de dor de tine. Nu e frumos să faci aşa ceva. Mă duc să stau un pic în apă. După aia te iau iar în braţe. Ce mă fac eu cu tine? Ce-am să fac când ai să pleci? Am să cred că niciodată n-ai să te mai întorci. Şi că nici nu ai existat. Oricum e totul atât de altfel. Din altă parte. Din altă existenţă. Parcă nu e de aici. Nici nu e de aici. Nu pleca. Te rog. Te rog, nu pleca. Şi dacă va trebui să pleci, mai stai puţin. Mai stai puţin, te rog. Sunt groaznică. Firea asta umană e prea complicată. Dacă eşti căţel e simplu: nu te plac te muşc; te plac, stau cu tine şi te apăr. Eu, nu. Ba pleacă, să te uit, ba nu pleca, că se dărâmă universul. Dacă m-aş fi gândit un pic, sau mă rog, dacă aş fi ştiut că primeşti scrisori (eu nu primesc niciodată, decât mesaje pe telefon sau pe e-mail) nu ţi-aş fi scris niciodată. Acum e prea târziu. M-am pornit. Oricum, dacă aş fi citit ce am scris nu-ţi mai dădeam. Sunt gânduri, şi trăiri, de care mă ruşinez mai târziu, de care nimeni sau prea puţini ştiu. Pe bune. Am scris de multe ori. Am citit apoi şi am aruncat tot. Să nu găsească nimeni, să nu vadă nimeni. Nimeni nu trebuie să ştie cum eşti. Tu m-ai intrigat. M-ai zgândărit, cum se spune. Ştii când? Într-o seară, când vorbeai de suferinţă, de iubire, de ce ai avut, de ce ai pierdut, de ce am eu nevoie. De iubire, de lumină. Nimic nu mai avea legătură cu nimic. Era prea curând şi prea naşteptat. Şi nu vroiai să pleci. Nici eu nu vroiam să pleci. Aş fi vrut să stăm, acolo în poartă, toată noaptea. Vorbeai de parcă tu erai marele cunoscător iar eu o fiinţă care trece aşa, prin viaţă, fără să priceapă nimic. Şi acum stau şi mă întreb, şi te întreb, de ce ai făcut asta? Ce anume vedeai tu atunci? Căci eu mă ascundeam cu totul. M-am ferit de tine cât am putut. De ce am capitulat? De ce m-ai provocat? Ce ai văzut? Cum ai văzut? Şi când ai început să mă vezi? Ceea ce se întâmplă cu noi (habar nu ai de câte multe ori spui înaintea mea ce aş fi vrut să spun, sau ce gândeam în timp ce nu vroiam să spun nimic; ai observat de cât de multe ori spunem acelaşi lucru, în acelaşi timp sau aproape în acelaşi timp? ai observat de câte ori ţi-o iau înainte, cu o secundă, şi spun ce ai fi vrut să spui?) mă sperie. Te-am lăsat prea uşor să intri în sufletul meu. Şi apoi, nu e normal ca eu să spun că trebuie să mergem mai încet, pentru că putem aluneca pe frunze, iar tu să aluneci în secunda următoare. Cum nu a fost normal să dai buzna, aşa, pe nepusă masă, în sufletul meu. Ce cauţi tu? Ştiu, dar vreau să-mi spui. Tu să-mi spui. Şi ce ne leagă. Şi ce ne desparte. Astăzi m-ai atins în gând. Ştiu că ai făcut asta. Simt când faci asta. Pentru că atingerea ta ajunge la mine. E plăcută şi dureroasă în acelaşi timp. Parcă se rupe ceva în mine. Şi dacă nu ai observat, să ştii că şi tu ai slăbit. Şi dacă nu ştiai, să afli că mi-e dor de tine. Şi dacă nu ştiai, acum trebuie să te iau în braţe şi să te mângâi. Noapte bună, dragul meu. Te văd şi mă faci să plâng. Câteodată eşti atât de fragil. Acum eşti atât de fragil. Ca un copil. Şi te iubesc. Îmi faci sufletul băcăţi. Cioburi. Cu mâinile tale de şcolar. Nu pleca, te rog nu pleca. Nu încă. Dacă ai ştii, ce bine ar fi, dacă ai fi aici, cu mine. E aşa linişte. Ce bine ar fi fost. Ce bine ar fi. Noapte bună, oricum. Cu oricine ai fi. Noapte bună vouă, noapte bună tuturor
Bună dimineaţa, dragul meu. Cum îţi e? Uite, e 8 fix. Nu am nici un chef de nimic. Mi-e dor de tine. Semn că încă te iubesc. Şi în ziua asta te iubesc. Şi nici măcar nu te-am plăcut la început. La donna e mobile, vorba lui Rigoletto … În ultimul timp m-am uitat mai mult la mine. Şi de fiecare dată mi-am zis: ai înebunit, femeie, ai înebunit de tot. Ei şi? E frumos să te crezi nebun. E dumnezeieşte să iubeşti. Din dragoste se naşte frumuseţea şi lumina. Te iubesc, oriunde ai fi, oricând vei fi. 19 mai pe seară. Culmea stupizeniei. Hotelul e gard în gard cu Hyde Park şi eu nu am intrat încă în el. Asta pentru că de la doişpe la trei am umblat pe Oxford pe la magazine. În viaţa mea nu am văzut aşa multe prostii şi atât de scumpe. Eu am fost şi am mâncat. Nu am cumpărat decât ciocolată. Am găsit ceva dar nu mi-au mai ajuns banii (ai mei fiind garanţie la hotel). M-am cam ofticat. Ar fi culmea ca mâine dimineaţă să-mi dea recepţionera înapoi lire în loc de euro. Cred că le dau foc. Doamne, ce mă enerveză românii mei, ajunşi pe-afară. Fuduli nevoie mare, ce nu se poate. În două săptămâni uită de unde au plecat. Rupţi în fund, dar cu pretenţii. Nu m-ar deranja, dacă ar fi pe cont propriu. Tot 19. Am fost în Soho. În afară de foame nu-mi era nimic. Nici o bucurie. Nimic. Parcă totul este alb-negru. Unde eşti? Evident, primul restaurant apărut în cale: Thai. M-am săturat. Ce sunt astea, semnale cu „nu uita”. Oricum nu uit. De ce nimic nu este cum ar trebui. Şi nici nu aveam chef de mers pe nicăieri şi niciunde. Oamenii ăştia parcă nu au nici un Dumnezeu. Conversaţii stupide. Aiureli. Plictiseală. Şi nici măcar nu te lasă să te gândeşti la ale tale. Nici nu se uită pe stradă. Nu se uită la oameni, la case, la nimic. Nimic nu mai e cum ar trebui să fie. Mâine seară ajung acasă. Mai e mâine. Apoi mai sunt încă două zile până când ajungi tu acasă. Până vineri. Şi încă două până când ai să suni. Până luni. În total cinci. În cinci zile … Mă duc să stau în apă şi după aia îmi fac bagajul. Mă gândeam că aici timpul va trece mai repede. Eu încercam să mă păcălesc pe mine. N-a ţinut. De ce nu pot să mă bucur? Londra poate fi ultima. De ce nu mai contează? Tu ce mai faci? Te întreb, nu mă întreb. Mi-e atât de dor de tine. Mi-e atât de drag de tine. Dacă aş putea … Nu ai nevoie de un rinichi, de sânge, de ceva? O inimă? Îţi dau. Pe bune. Când te iau în braţe adorm foarte repede. De abia aştept. Am făcut bagajul. S-a terminat şi cu asta. Tot în Bali e mai frumos. Oricând. Du-te să vezi. E ca la începutul lumii. Fac pariu că acolo o să creezi într-o săptămână cât într-un an oriunde în altă parte. Totul te face să cânţi. A linişte. După ce o să pleci în America ia-ţi un răgaz, ia-ţi iubita şi du-te acolo. Acolo o vei iubi, cu adevărat, în sfârşit. Să mergeţi la Sheraton Laguna din Denpasar.
Noapte bună, dragul meu. Noapte bună. Doamne, ai grijă de toţi. 20. Bună dimineaţa. Plouă. Cum ai dormit? Eu aş mai fi dormit un pic. Mi-e dor de tine. De noi. Te iubesc. Plec la treabă. Ultima zi tristă, la Londra. Ne vedem acasă. 21. Am ajuns acasă. E trecut de miezul nopţii. Am ajuns. E bine. Aici aud cum îmi bate inima. Ce curios. Mai e o zi plină şi încă o jumătate până la tine. Am avut o zi bună. Adică a mers cum a trebuit. Bine. Zborul a fost cam zdruncinat. Dar plăcut în final. Am stat cu fetele în spate. Am fumat. Am vorbit. Ne-am dat cu părearea cum şi ce avem de făcut la anul. Şi ele erau triste. Se gândeau că este posibil să plece la alte companii. Griji. Asta până când una dintre ele mi-a spus: vai, ce ochi frumoşi ai, acum am observat. Exact aceste cuvinte. Ale tale, de acum o lună. Brusc şi fără nici o legătură. Îngerul tău se folosea de gura altcuiva. Ce îi apucă pe oameni să spună lucruri care să-mi amintească de tine? Să vreau şi nu pot să uit de tine. Ce se întâmplă? De ce se întâmplă? Şi, de când am eu ochi frumoşi? N-am. Mai ai puţin şi pleci spre casă. Mi-e frică de drumurile astea. De fiecare dată. Te rog, Doamne ai grijă de el, aşa cum ai avut şi de mine. Când am plecat mă gândeam: dacă mor fără să-l mai văd? Am scăpat. Mâine am să zbor şi cu tine. Hai acasă. Nici nu mai ştiu. În drum spre casă şoferul a luat-o pe Calea Victoriei. De obicei nu mergem pe acolo. Iarăşi tu. De ce? Ca să nu uit. La radio era o melodie … „Fără tine”. Curios. Îngerul tău a fost mai puternic azi.