De asta am nevoie….

Închipuiţi-vă…
 
Lumea e o sferă. Cristalul nu are de-a face. O sferă ce călătoreşte prin univers. Noi suntem praful. Praf ne facem, pământ ne numim. Ne-am născut dintr-un gând. Nu, nu vreau să aud alte păreri: nu pământ, nu extratereşti, nu dinozauri. NU, ne-am născut dintr-un gând. Nu ştiu din al cui gând, dar asta este. Noi suntem gânduri.
Ştiţi de ce am eu nevoie? Nu, de unde să ştiţi. Am nevoie de o discuţie inteligentă. O discuţie din aia puternică. Să stau faţă-n faţă cu cineva care să îmi asculte argumentele şi să încerce să mi le demonteze. Am nevoie de asta. De cineva care să îmi dea un „şut”. Vreau o discuţie inteligentă. Forte, să vorbesc în limbaj muzical. Ceva care să mă trezească la viaţă. Să îmi spună, în mod intelectual, că nu m-am ramolit. Nu ştiu dacă înţelegeţi la ce mă refer, exact. Ştiu, port discuţii inteligente şi pe mail sau pe mess. Dar nu e acelaşi lucru cu a sta faţă-n faţă cu omul. Ştiţi şi voi cum e când eşti în casă şi vorbeşti pe pc. Ba vrea pisica la baie, ba vrea vecina un pahar cu apă. Esenţa se duce.
Nu, de fapt, mintea mea vrea să fie pusă la încercare. Are nevoie de un test. De pălăvrăgeală multă, normal, despre literatură. Despre muzică, despre viaţă. Filosofie. Nu ştiu, orice. Orice dar la rang mai ridicat.
Trebuie să recunosc că în lista mea de mess sunt doar oameni inteligenţi. Oameni pe care aş vrea să îi întâlnesc, oameni care vreau să mă pună la încercare. Să mă zdruncine. Să îmi zdruncine mintea. De ce am nevoie de asta? Pentru a mă trezi la realitate. Cineva trebuie să mă aducă cu picioarele pe pământ, iar pentru asta am nevoie de o discuţie inteligentă. Dumnezeule mare, o să credeţi că sunt firfizoană sau mai ştiu eu cum. Nu, nu are nici o legătură. Pur şi simplu, uneori, am nevoie să simt că mintea mea nu s-a ramolit. O cafea? Cine vrea? 😀

Veghem cu randul

Veghem cu rândul, dar revin aici.
Muncesc. Zbor, mă înalţ, cobor… uneori mai şi mor. Dar revin, mă nasc din propria cenuşă, nu de alta, dar aşa zice povestea.
Da, da, da. Muncesc. Muncă cu capul, oricum nu aş şti să fac altfel de muncă. Lupt. De aia nu mai sunt. Mă evapor în interiorul meu. Îmi zidesc gândurile exterioare şi le las doar pe cele interioare. Mai mult sau mai puţin, e ca într-o poveste. Nu creez eu povestea, eu doar îi dau viaţă. E dificil de înţeles. Ştiu.
Şi, da. Muncesc. Dispar, apar. De obicei, termin pe la unu-două noaptea. Că orice aş face, tot pe la trei ajung să mă culc. E gravă treaba. Trebuie să gândesc comercial, iar eu habar nu. Dacă aş fi putut gândi comercial, aş fi scris cărţi comerciale şi m-aş fi vândut singură. Eu gândesc după suflet. Mă învârt în jurul sufletului ca un titrez. Şi acum, acum sunt nevoită să fiu comercială, în gândire. Ce fac? Zidesc gândurile care se împletesc cu sufletul. Tot nu îmi prea iese, dar mă chinui. Muncesc. Îmi dau silinţa. Las sângele să curgă din degete, dar şi din creier. E un proces de gândire îndelungată. De aceea veghem cu rândul, că de acolo pornisem.
Isabelle veghează ca eu să am linişte. Şi atunci când îi mai răspund la câte un mail ţipă „Pune mâna şi scrie”. „Ups”, zic eu 😀 Cu scrisul nu ar fi o problemă, cu comercialul mă omor eu. Aşa că am nevoie de un răgaz. Răgaz de gândire. Răgaz de disperare. Nu ştiu. Dar acum simt că trebuie să stai singură, să mă dau cu capul de pereţi şi să gândesc. Eventual să mă duc la şcoală şi să încerc să ies din nebunia asta. Încerc să obţin totul, linişte, idee, comercial, viaţă. De aia tac. Pentru că nu mai ştiu ce să zic. Sunt într-un proces de transformare. Cred că sunt perioade în viaţă în care ne regăsim, ne retransformăm. Eu sunt în unul din momentele alea. În momentul în care nu pot vorbi, nu pot gândi, nu pot vedea mai departe de mâna mea. Mai exist pe undeva, dar momentan nu ştiu pe unde. Sttt, trebuie să mă concentrez. Nu ştiu exact pe ce, dar asta nu înseamnă că nu o fac. Am un termen… nu… am chiar două. Trebuie să le duc la bun sfârşit. De obicei mă ţin de cuvânt. Nu vreau să dau acum cu băţul în baltă. Dar am nevoie să mă cunosc, comercială, înainte de-a putea face asta. Să mă văd. Sunt în dilemă.
Şi rândul, normal. Rândul cu veghea. Isabelle veghează la liniştea mea, iar eu veghez la somnul ei şi al întregului palat. Merlin nu doarme. Nu ştie cum. E stresat.