Habar nu am despre ce e vorba

Încet, încet, Isabelle a noastră învaţă să manevreze blogul. O să fie minunat când o să înveţe ea toate şmecheriile. Sunt sigură că îl va colora şi ne va pune muzică şi ne va bucura 😀
Acum, lăsând-o doar puţin pe Isabelle, mă gândesc ce o face Tata Borgo. O fi mai bine? Nu o fi? Nu ne dă nici un semn de viaţă, iar asta e puţin straniu. Dar aşteptăm.
 
*
Tudor s-a speriat, aşa că mi-a trimis jumate de material pentru a începe scrierea scenariului. Nu ştiu exact de ce s-a speriat, că eu nu l-am ameninţat prea rău 😀  Am fost blândă. Mă credeţi, da? Pe lângă faptul că o să înnebunesc până terminăm filmul ăsta, mai sunt şi naşă. Cum când? Pe 15. Cum unde? La Bacău 😀 perechea numărul şapte, nici măcar nu sunt măritată de atâţia ani 😀 Doar de şase. Într-un fel abia aştept. Aştept asta pentru că nu ştiu… Vreau să scap de scenarii din cap. Nu de alta, dar poate voi putea să mai scriu şi la ale mele după. Pentru că nu mă mai gândesc decât la scenarii. A devenit aproape o chestie obsesivă. Scenariul ăsta a devenit o obsesie. Când încep să scriu la Crima perfectă, îmi vine în cap scenariul. Când îmi vine să scriu la Regina arkudă, tot aşa.
Sunt panicată. Am intrat în panică. În panica scenaritei. Noroc cu Roxana că e optimistă. Altfel nu ştiu ce aş face. Noroc cu restaurantul de lângă casă că nu mă pune să gătesc 😀 Nici eu nu mai ştiu cu ce am noroc. Dar încă respir. Trag aer în piept şi îmi spun că nu o să ratez scenariul ăsta. Dificil ce vă spun eu aici, ştiu.
Iar acum, ca un făcut, îl ascult pe Dictator la radio.  😀 Asta înseamnă că nu îmi pot adua gândurile cum trebuie.
 
*
De ce nu îşi pot expune oamenii părerile fără să fie atacaţi? Asta e a doua mea dilemă. Pentru cine ştie, ştie. Pentru restul, nu vreau să dau explicaţii pentru că nu vreau. Deja mă plictiseşte personajul, subiectul, ce vreţi voi. Dar tot sunt un pic răscolită. Blogosfera asta nu a învăţat nimic. Asta e problema. Viaţa de pe bloguri, e la fel ca cea reală. Numai că, atunci când bârfeşti pe blog, află şi cel bârfit.
 
*
Poveşti de viaţă nu mai am, pentru că viaţa mea e un scenariu. Nu ăla de care vă spuneam mai sus, altul, personal.