Flori de 8 Martie…

Vă ofer câte o floare. Nu ştiu preferinţele tuturor, aşa că mi-am permis să aleg eu. Ordinea e aleatorie, aşa cum au intrat ele în pagină. Deci NU, nu sunt aranjate la comandă, că n-am eu atâta răbdare. Primiţi?

images1.jpg Pentru Mana, trandafiri galbeni, dar îi vei primi şi pe cei reali 😛

isa1.jpg 

Pentru Isa, ştii că aş vrea să ţi-l ofer personal. Poate ne şi iese 😀
manole1.jpg 
Manole, trandafirii albaştrii sunt preferaţii mei, aşa că mi-am permis 🙂

cella.jpg Cella, chiar mi-au plăcut în mod deosebit. 😛
oanad.jpg 

Pentru Oana Dobre, alea de sus 😀

ana.jpg Ana, pentru ca meriti 😀

maria1.jpg 

Maria, nu ştiu de ce, dar cred că îţi plac trandafirii închişi la culoare : D

gabi.jpg 

Gabi, nu ştiu dacă îţi place, dar sper şi eu 😛

laura.jpg Laura, doar nu ai crezut că te-am uitat 😀 Să ai vacanţă plăcută.
ioana.jpg Ioana, asta e floarea ta, e preferata mamei

anayana1.jpg 

Anaayana, sper să-ţi placă

imagesmaria.jpg 
Pentru toate doamnele şi domnişoarele, un buchet frumos.  Să aveţi un 8 martie liniştit şi plin de cadouri.

Cu nervii intinsi…

Aşa se întâmplă şi la casele mari. Să zicem că există omul 1 şi omul 2 şi omul 3, eu fiind omul 4. Omul 1 trebuie să colaboreze cu omul 4. Omul 2, prin natura muncii lui, trebuie să nu îi convină. Iar omul 3, trebuie să tragă de ceilalţi. Dar atunci când vine omul 1 pe ultima sută de metri şi îi dă de muncă omului 4, iar omul 4 scrie ca disperatul să termine, automat, treaba nu iese tocmai cum ai plănuit-o. Aşa că vine omul 2 şi te demontează, pe drept, pe nedrept, nici măcar nu mai contează că deja omului 4 i-au sărit toţi nervii şi aruncă cu toate de pământ.
Dacă omul 4 e în stare să scrie 33 de pagini într-o zi, că na, i se pare normal ca omul 2 să le citească tot într-o zi. Nu că ar fi chiar normal, dar nu poate nimeni să îl ducă pe omul 1 pe drumul cel bun. Şi de aici, o întreagă evoluţie a nervilor. Habar nu am dacă eu sunt de vină, dar una e sa ai măcar două zile la dispoziţie să te manifeşti în marea lucrare şi alta să ai o singură zi. Disperare? Da, am ajuns la disperare. Disperare de ce? Eu pot fi rapidă, dar nu atât de rapidă. Am şi eu zile în care nu gândesc deloc, iar treaba aia cu comercialul mă omoară de vreo două ori. Nici experienţă nu am, că nu am. Dar să fiu pusă la zid degeaba, nu accept. Pentru că am făcut mai mult decât ar fi făcut altul într-o singură zi, iar eu nu vreau să îmi asum responsabilităţi pe nimic.
De obicei sunt calmă, chiar mai calmă decât aş vrea. Dar acum mi-a ajuns până peste cap. Am nervii întinşi la maxim. Ce fac eu? Aştept. Aştept şi aştept şi, când ajunge în sfârşit, îmi dau seama că trebuie să trimit azi. Şi atunci, cu tot calmul din mine, mă apuc de treabă. Nu iese ea perfectă, dar indicaţiile nu îmi aparţin. Aşa că nu vreau să fiu frecată la cap. Şi da, nu mai scriu, uite aşa. Mi-au sărit toţi nervii. Nu mai scriu, nu mai vreau. Ce o să-mi facă? E suficient că suntem mereu pe ultima sută de metrii, de ce să mă mai dau şi cu capul de pereţi? De parcă aş nutri eu vreo vină ascunsă. Şi da, sunt cu nervii la pământ. Nu  vreau să aud un cuvânt. Aşa că mă duc în lume până mi se restabileşte echilibrul psihic. Nu sunt vreun djinn, care să facă minuni în cinci secunde. Asta este, nu sunt. Nici Merlin în totalitate nu mai sunt. Sunt om, pentru Dumnezeu. Cum alţii au pretenţii, am şi eu. Cum alţii pot, cred că pot şi eu. Dacă lor nu le pasă, de ce îmi pasă mie şi mă dau cu capul de pereţi? Uite aşa, stau cu mâinile în sân. Să vedem, e bine? O fi, cel puţin aşa ar trebui. Da, suntem buni la datul din gură, dar nu şi la făcutul practic. Deci, DA.