Ultima cina…

Habar nu am dacă aşa s-a numit filmul, dar, de ar fi fost după mine, aşa s-ar fi numit. L-am văzut de vreo două ori, dar niciodată de la început. – Ştiu, e trist că de Mucenici, eu vorbesc despre aşa ceva, dar m-a intrigat -.
Să vedem cum stă treaba. Un negru şi două perechi de albi. Ei, oameni citiţi, care promovează toleranţa. Ideea filmului, aş sintetiza-o eu astfel: Dacă l-ai întâlni pe Hitler la o vârstă fragedă, vârsta lui, iar tu ştiind tot ceea ce ştii astăzi, l-ai omorî pentru a salva omenirea? Mergând pe această ideee, cei cinci prieteni iau o decizie. Să îi ucidă pe toţi cei intoleranţi, dar nu înainte de-a le combate ideile. Nu înainte de-a vedea dacă îi pot schimba. Aşa au început să invite oameni la cină, să îi combată, şi cum nu reuşeau, victimele, aveau parte de puţin vin otrăvit. Apoi, ca nişte oameni buni, îi îngropau în grădină, iar deasupra mormântului sădeau roşii. Lucru care m-a obsedat. De ce roşii? Ce reprezintă ele? Care dracu’ a fost semnificaţia? În afara faptului că făceau bulion la greu, ce trebuia să mai însemne? Sânge? Nop, erau alte căi mai interesante de-a reprezenta sângele. Jertfă? Pentru Dumnezeu, erau doar roşii. Roşii, roşii. Înţelegeţi? Bunnn. Mă rog, ideea de bază aţi înţeles-o. Întreg filmul se petrece cam în felul ăsta. Între discuţii inteligente, dar contradictorii şi conştiinţa ucigaşilor. Desigur, fiecărei victime i se oferea o ultimă cină pe cinste, că doar nu degeaba am ales titlul.
Ceea ce a avut morală cu adevărat, a venit la final. Normal. Eu i-am înţeles pe ei de ce ucid. Îi înţelegeam, cel puţin, la anumite faze, la altele nu.
Ultima victimă. Un scriitor politic ajunge în oraşul respectiv. Omul, normal, nu voia să rămână doar la stadiul de scriitor. Oricum, devenise o voce a Americii. Şi, aşa cum e normal, omul voia să ajungă preşedinte. Ca să mă înţelegeţi bine, tipul era un fel de Băsescu. Te pupa în faţă şi te înjunghia pe la spate. Ăştia, fericiţi nevoie mare că au dat de dobitoc, îl invită la cină. Şi aşa, l-au urmărit de la începutul filmului, iată oportunitatea. La cină se întâmplă ceva. Negru îl întreabă pe acel „Băsescu” al lor, dacă l-ar întâlni pe Hitler la vârsta de 12 ani, l-ar ucide? Iar el spune că NU, că l-ar combate prin argumente. Ehe, aici se duce dracului totul. Fetele încep să aibă remuşcări. Să înţeleagă că nu au procedat bine. Aşa că îl lasă pe nenea politicianul singurel iar ei se duc la discuţie liberă. Discuţie din care reiese că nu îl vor ucide. FRAIERI. Exact când era cazul, să mor de nervi şi alta nu.
Între timp, politicianul, tip versat, se prinde. Aşa că le toarnă în pahare din vinul otrăvit. Când ăştia se întorc el le propune un toast. Da? Aţi ghicit? Politicianul te face oricât de al dracului ai fi tu, oricât de criminal, oricât de deştept. Na, ce dovadă mai vreţi? Cu un singur argumet i-a făcut pe ăia K.O. Normal, ce credeţi voi?, a ajuns preşedinte. Iar în biroul lui avea un tablou cel puţin ciudat. Tablou ce reprezenta cinci oameni morţi în jurul unei mese şi unul în picioare fumând trabuc.
Eu, concluzia mea, am tras-o. Voi, ori vedeţi filmul, ori mă credeţi pe mine pe cuvânt. Dar, dacă doriţi o concluzie proprie, vă recomand să-l urmăriţi pe AXN. Sunt sigură că se va relua. Ăia reiau până îţi iese pe gât.