Eu ce ma fac?

Luna asta e plină de sărbătoriţi şi toţi îmi sunt dragi. Aaa, nu, nu vă spun de acum care sunt. Păi, ce? Vreţi să vă stric surprizele? Nu se poate, credeţi-mă pe cuvânt. Dar îi veţi afla la timpul potrivit.

 

*

Am scris atât de mult în viaţa asta scurtă de până acum, că habar nu am ce să mai scriu. Rămân pe gânduri în faţa foii albe. Ideile se volatizează, gândurile rămân încătuşate, inima bate… normal. Ehe, credeţi că e ciudat? Păi e. Adică e pentru mine. Nu de alta, dar m-am obişnuit aşa, să scriu, orice, oricând, oriunde. Ce ieftin sună. Iar acum, cu termenele şi nebuniile, aproape că s-a dus licărul acela, magia. Ştiţi şi voi despre ce vorbesc. Eu mă sting, dar se naşte Omu’. Păi, se poate? V-am mai zis eu să-l vizitaţi. Voi aţi văzut cum scrie? Aţi citit? Mie mi se pare fenomenal. E, într-adevăr, un scriitor în devenire, şi unul bun.

Dar să-l lăsăm pe Omu’, păi ce atâta vorbărie despre el. Ce? El e stăpânul blogului? Nu, eu. Iar eu, ca o încrezută ce sunt, vorbesc despre mine. Na!

Voiam să vă spun că mie, personal şi propriu, nu îmi plac în mod deosebit modeştii. Nu ştiu de ce, dar oamenii modeşti par să ascundă un minus de inteligenţă. Voi nu credeţi? Adică eu vă tot spun că sunt cea mai frumoasă şi nici nu îmi pasă dacă mă credeţi sau nu, eu tot sunt. Nu am o problemă nici în a vă spune că sunt deşteaptă, doar că… Hmm, nu ştiu dacă expresia asta anulează, să vedem: „Sunt frumoasă, deşteaptă şi modestă”. E? Anulează, nu? Dar nu-i nimic, voi înţelegeţi.

Îmi plac oamenii misterioşi, puţin trişti, ca în tablouri. Oamenii pe care să îi descoperi. Se spune că aceştia deţin o inteligenţă… ei bine, o inteligenţă mai inteligentă decât a mea. Îmi plac femeile frumoase, să mor dacă ştiu de ce, dar zău, cui nu-i plac?

Şi acum, după ce v-am luat prin învăluire, ne întoarcem la scris. Dar nu înainte de-a vă spune că am găsit semnificaţia roşiei. E roşie. Şi oricât a încercat Isabelle să mă convingă de una şi de alta, eu tot roşie zic că e. 😀

Aşa, ziceam că am scris atât de mult în ultimii ani, încât nu mai ştiu ce să scriu. Logic, de vină nu e scrisul, ci capul. Cum al cui cap? Al meu. Capul meu nu mai vrea să proceseze. Capul meu nu e funny, e din ce în ce mai morbid. Tot încerc să găsesc motive de crime… pentru cărţi, ho. Tot încerc să fac un fantasy comic. Ha ha ha, aproape că îmi vine şi mie să râd. Păi cine mai ştie cum să scrie? Degetele, da, dar astea merg în strânsă legătură cu creierul. Iar creierul NOP. Ce fericire. Dacă mă gândesc bine, chiar e o fericire. Mă fac consilier de imagine pe mai departe, ajunge cu scriitura, păi nu? Omul mai schimbă în viaţă roata. Da, ştiu, eu am schimbat-o cam mult. Dar şi ce dacă? Ce, nu am voie? Mă fac măturătoare la Împărăţie, ceva pe acolo. Sau îl prezint pe Împărat înainte de… înainte de ceva. Sau, mai sigur, mă fac cititoare. Se dau bani pe chestiile astea? Adică, dacă eu citesc, logic, fără să povestesc ce am citit, mă plăteşte cineva? Pot spune din când în când un „Mda” sau un „Mnu”. Aşa, să par inteligentă. Ca şi cum mi-ar şi păsa de ce citesc. E? Merge? Cum nici asta? Aaa, nu, pentru Dumnezeu, inginer la loc nu mă fac. Că doar nu mi-a înnebunit singurul neuron ce se zbate între viaţă şi moarte. Politician, nahhh… Păi ce, nu mai are Dictatorul de cine face mişto la TV?

A, să nu uit, omorâţi vecinul cu bordmaşina. Că parcă m-a ajuns blestemul lui Ştefan 😀

Dar în altă parte voiam eu să vă aduc, adică aici. Aici, la treaba asta cu fumătorii. Păi voi ce faceţi? Semnaţi.

Cadou pentru Cella

images2.jpg 

Cella e un înger, un om înger. Sau un înger ajuns în trupul unui om. Azi e ziua ei… Nu, nu e frumos să întrebaţi o doamnă câţi ani face, chiar nu e.
Ăsta e cadoul meu, altul nu îi pot oferi pentru că suntem relativ departe. Dar nu se ştie niciodată. Cum se întâlneşte munte cu munte, o fi să se întâlnească şi om cu om.
 
LA MULŢI ANI, CELLA!!!