In spatele criminalului… GENIUL

Mergeam agale, nu de alta, dar nu ma grăbesc niciodată, nu când sunt într-o librărie. Aşa, mergeam agale printre rafturile cu cărţi. Le ştiam pe toate, majoritatea erau şi citite. Sandra Brown, niet, păi nu mi-a înnebunit neamul. Cărţi pentru copii, una alta, chestii pe care nu era cazul să le citesc sau recitesc. Mă uitam la noutăţi. Citite. Ce noutăţi sunt alea dacă le-ai citit? Mai puţin „Povestea urâtului” a lui Eco, dar e următoarea pe listă. Oftam şi mă întrebam „Eu ce dracu’ mai citesc, că până scot ăştia o carte, eu am citit zece. Deci nu e loial. Concurenţa e nasoală, că eu citesc mai mult decât pot ei să scrie”. Şi, atunci, plictisită, mă întind spre o carte pentru că mă atrage titlul „Hannibal în spatele măştii”, subtitlul: „A început ca o răzbunare…”. Zic eu „poliţistă, mă rog, bună şi asta dacă chestii intelectuale nu se mai scriu pe lumea asta”. Bună, bună, relaxantă, zic eu în gândul meu. Aşa că o cumpăr.
Până să mă apuc de ea am mai citit un Riu Murakami, un nene, o tanti, ce mai aveam şi eu intelectual pe acasă. Apoi, zisei eu, ar trebui să trec iar la fantasy, nu am chef de poliţiste. Inspectorul Maigret mi-a mâncat nişte nopţi, acum Hannibal? Şi, ca orice om ce se ţine de cuvânt, am dat cartea fantasy mai încolo şi m-am apucat de lecturat Hannibal 😀 . Povestea începe după Steluţă 😀
*
Drama lui Lecter a început în timpul celui de-al doilea război mondial. Părerea mea? Thomas Harris, autorul, a reuşit să îl aducă pe Hannibal nu numai la rangul de geniu, dar a reuşit să îi dea şi o faţă uman de monstruoasă. Ce spun eu? De obicei nu povestesc cărţile, tocmai pentru a vă obliga pe voi să le citiţi, dar acum nu mă pot abţine.
Lecter, conte, gentilom, cu un statut destul de mare în Franţa. Omul avea un castel şi doi copii. – Mai întâi, trebuie să vă spun ceea ce autorul nu subliniază aici. Faptul că primul Hannibal, adică tatăl ăstuia de vă spun eu aici, era un om extrem de violent. Contele era recunoscut pentru faptul că era de o cruditate rar întâlnită. Vă spun asta, nu numai pentru că în această carte nu se poate remarca niciunde acest adevăr, dar şi pentru a putea voi să trasaţi un profil psihologic mai amănunţit. –
În timpul celui de-al doilea război mondial, nobilii cu castele nu erau prea bine văzuţi. Logic, na. Nimic nou sub soare. Contele Hannibal, primul, tatăl, îşi ia soţia, copiii: Mischa şi Hannibal Lecter doi, meditatorul băiatului, care era evreu, deci naşpa, dădaca etc, trimiţând mai târziu după bucătar şi ce mai era prin ograda castelului; şi îi duce pe toţi la o cabană în pădure, destul de bine apărată.
În timp ce ei se mută, nemţii, băieţi buni, omoară bucătarul şi tot ce mai prind ei pe acolo şi fură unul dintre tablourile de valoare ale familiei. Treaba cu tablourile e mai complicată şi nu am de gând să despic firul în patru, dar eu şi ele o poveste a lor, care chiar merită urmărită.
Aşadar, oamenii trăiesc la cabană, în pădure, timp de trei ani, nederanjaţi. Exact la sfârşitul războiului are loc tragedia. Unii, ştiţi cum e, obişnuiţi să tot ucidă, ajung în pădurea cu pricina, omoară familia, dădaca, profesorul şi rămân cu copiii: Mischa, cea mică şi Anniba, aşa îi zicea Mischa.
La un moment dat, din pricina foamei, cei cinci criminali de război, ucid fata, o fierb şi o mănâncă. Aşa a început canibalismul lui Hannibal.
Hannibal e înfiat de un unchi al său căsătorit cu o japoneză. Unchiul moare, iar Hannibal rămâne cu japoneza, de care se şi îndrăgosteşte. Mult timp încearcă să îşi aducă aminte ce s-a întâmplat cu soara lui. Are coşmaruri şi tot tacâmul, dar nebunia se declanşează în momentul în care un pieţar face mişto de japoneză. Hannibal, copil fiind, nu mai mare de 15 ani, îl omoară pe pieţar, pentru a răzbuna ruşinea femeii. Atunci îşi aduce aminte şi de chipurile celor ce i-au mâncat sora. Asta nu ar fi nimic, dar cu timpul aflăm că şi el a mâncat din sora lui. Lucru pe care el îl reprimă. Încet, încet Hannibal, află şi numele criminalilor, dar restul îl aflaţi şi voi.
Ei bine, nu cred că mai e nici un secret că omul era un geniu. În perioada aia, destul de grea, el ajunge la faculatatea de medicină la 18 ani, fiind cel mai tânăr student la medicină din vremea respectivă. Era un geniu al matematicii, printre altele şi avea un talent divin la desen. Mintea îi era brici, ce mai, tot să ai aşa o minte. Popil, inspectorul îndrăgostit de mătuşa lui vitregă, ştie clar că el l-a omorât pe Pieţar şi, la fel de clar, ştie că a făcut fiecare crimă în parte. Culmea ironiei e că Hannibal nu neagă niciodată, dar nici nu se găseşte vreo dovadă ca să-l incrimineze. Şi atunci când Popil îl arestează, lumea iese în stradă şi protestează, normal, doar era vorba de nişte criminali de război. Profesorii de la facultate scriu scrisori peste scrisori. Mă rog, nimeni nu a avut ce îi face. Nu s-a putut dovedi. Mintea lui era prea brici pentru a lăsa ceva la îndemâna unor poliţai depăşiţi de evenimente. Şi astfel, Hannibal, ajunge în America, iar aici e vorba despre despre tablourile alea de care vă spuneam eu şi pe care le veţi descoperi voi. Şi de aici „Tăcerea mieilor”.
Vă ajunge, îmi e lene de mai mult 😀
DECI DA, CITIŢI!

„Exprimarea mea e greoaie, fiindca mult timp am vorbit numai cu cainele”

Programul de faţă este un pamflet, orice legătură cu realitatea e în strânsă legătură cu realitatea.
 
13 august 2006
 
Maria Băsescu:
 
De 15 ani sunt casnica. Nu am fost asa dintotdeauna. Cand m-a cunoscut sotul meu lucram in turism, pe Litoral. Si imi placea foarte mult, pentru ca totdeauna mi-a placut societatea, oamenii. Sa fie multi oameni in jurul meu. Mai tarziu am ajuns inchisa intre patru pereti. Am stat foarte mult singura. E adevarat, la inceput am incercat sa dau fetita la cresa, dar nu se adapta. Era mereu bolnava si nu manca. Asa ca am ramas acasa. Singura. Sotul meu pleca mereu pe mare. Imi amintesc cum, chiar la inceputul casniciei noastre, a fost nevoit sa plece pentru trei luni pe mare. Si eu plangeam, iar o vecina mi-a spus: „Taci tu, al meu e plecat de sase luni si nu stiu cand se intoarce.” Asta a fost. Ma sunau si-mi spuneau: „Sotul dv. a trebuit sa plece. Dar fiti linistita, nu pentru mult timp, pentru doua saptamani.” Parca asta era putin. Doua saptamani si cu doua saptamani, se aduna.

„Exprimarea mea e greoaie, fiindca mult timp am vorbit numai cu cainele”

 
Deci, câinele e musai, în orice familie respectabilă. E important atât pentru cei singuri, cât şi pentru cei plecaţi. Probabil.
 
Maria Băsescu:
 
Cand ati venit la Bucuresti?
In octombrie, anul trecut (1994). Pana atunci veneam numai sa spal vasele si sa fac curat. Vreau sa va spun ca este pentru a doua oara in 20 de ani de casnicie cand avem familia reunita. Prima oara a fost pentru 10 luni, din februarie ′90 pana in noiembrie acelasi an, cand sotul meu a fost ministru secretar de stat. Cand am venit la Bucuresti chiar am avut unele neintelegeri; eu si fetele, cand venea sotul acasa, ne duceam dupa el in birou. Si el se enerva. Isi lua dosarele si pleca in alta parte. Era obisnuit singur. Dar pe mine singuratatea ma apasa. Chiar vreau sa-mi cer scuze pentru felul in care ma exprim. Probabil ca ma exprim greoi. Asta pentru ca foarte mult timp am vorbit numai cu cainele. Veniti in Bucuresti, fara prieteni… am dat telefoane la Constanta si am vorbit cu rudele, cu prietenii de acolo. Asta vreo doua luni. Pana a venit nota de telefon, aproape 60.000. Sotul meu s-a suparat foarte tare. Asa ca de atunci am vorbit numai cu Dick.
 
Mi se pare mie sau e cam ciudat să îi spui Dick câinelui? Pe urmă, omul ăsta şi-a luat nevastă sau femeie de serviciu?
 
Maria Băsescu
 
Ce pasiuni aveti? Ati avut si unele pasiuni trecatoare?
Pasiunea mea de acum e tricotatul. Asa imi trece timpul mai usor. Iar despre pasiuni trecatoare ce sa spun? A fost o intamplare oarecum amuzanta in 1988. Am mers cu sotul meu in Belgia si acolo am avut televiziune prin cablu. Ma sculam la 6 dimineata si dadeam drumul la televizor si-l opream noaptea tarziu, pe la ora doua. Abia dupa o saptamana am iesit din casa si eram cheauna. Dupa un timp am inceput sa ma uit selectiv. Imi place sa dansez, dar de mult, de foarte mult timp n-am mai avut cu cine. Asa ca am si uitat, probabil.
 
Păi, acum dansează.
 
Puteti alcatui o rubrica a regretelor privind viata dv.?
Da, regret ca n-am mai putut lucra. V-am spus, imi placea compania, agitatia. Oricum, acum e  prea tarziu. Dupa o pauza de 15 ani e greu sa-ti reiei activitatea. Mi-am iesit din mana, cum se spune. Adevaratul meu regret e ca nu am mai avut un copil. Cum tot am fost casnica, macar sa mai fi avut un copil pe langa cele doua fetite. Dar nu s-a putut, sotul meu fiind atat de mult plecat.
 
Eu cred că şi-a mai dorit un copil, poate unul mai puţin timid care să nu o dea cu capul de pereţi. Zic şi eu.
 
Maria Băsescu:
 
Cum descrieti o zi obisnuita din viata dumneavoastra?
In fiecare zi ma scol la ora sapte pentru a pregati cafeaua sotului meu. Apoi pregatesc micul dejun si plec la piata. Cand ma intorc, gatesc. Eu gatesc in fiecare zi, pentru ca sotul meu nu mananca de doua ori acelasi fel de mancare si, apoi mai sunt si fetele: una vrea supa, alta ciorba si tot asa. Pe urma masa de pranz si atunci chiar e o nebunie. Fata cea mica vine de la scoala, cea mare pleaca la scoala, cateodata vine si sotul sa manance. Dupa-amiaza fac curat. Vedeti si dumneavoastra, casa asta e prea mare numai pentru mine. Sunt si trei dormitoare sus… in fiecare zi trebuie sa fac curat. Mai trebuie sa-l scot si pe Dick la plimbare… Seara ma uit la Actualitati. Macar vad ce se spune despre sotul meu sau despre partid. In plus, in unele zile spal, iar in altele calc. E foarte multa treaba.
 
Măi, nene. Păi nici să fi fost şeic şi nu mă trezeam la şapte să îi fac cafeaua. El nu ştie să folosească filtrul? Şi cu două fete în casă să mă apuc eu să fac curat în toate camerele? Ce viaţă e asta?
 
Maria Băsescu:
 
Cum va distrati? Mergeti la film, teatru sau la cumparaturi? Ce faceti in vacante?
Am fost de cateva ori la film. Anul acesta am fost si la o terasa: o data. Asta s-a intamplat la Constanta. Cand ma duc acolo vin prietenii, rudele sa ma viziteze, asa ca am fost o data cu finuta mea la o terasa. Imi place sa merg la cumparaturi, dar numai cand am bani, si asta inseamna in primele doua zile dupa ce ia sotul meu leafa. Altfel nu merg, mi se pare ca toata lumea se uita la mine, stie ca nu am bani. In concedii e frumos. Mie imi place la mare, sa ma bronzez, dar sotului meu nu-i place sa stea la plaja. Asa ca mergem la munte. De regula stam mult, sotul meu a avut trei concedii lungi. Am avut si bani, asa ca am stat cate o luna, chiar mai mult, la munte. Stam la cabana pentru ca la hotel am avut probleme cand erau fetele mici. Vecinii se plangeau de zgomot.
 
Asta mi se pare de neacceptat. Adică eu vreau la mare şi stăm o lună la munte? Păi, dacă tot suntem o familie facem jumi-juma, nu numai cum vrea domnul, că eu îl strângeam de gât. Ce dracu’? Iar concedii lungi, are şi acum.
 
Maria Băsescu:
 
Cum este, ca mama, cand copiii se fac mari?
Ce sa va spun, acum, cand fetele s-au facut mari, ma simt oarecum inutila. Sau poate ca nu e cuvantul cel mai bine ales. Cea mare are 18 ani si cea mica 15. Le-am propus deunazi sa mergem la plimbare si cea mica mi-a spus: „Cum sa mergem? Daca ma vede cineva cu tine?” Dar cand am vazut-o ca are trei cercei in urechi… Cand si i-a pus nu stiu. Daca o atingi cu un deget tipa ca din gura de sarpe, dar trei gauri in urechi si-a facut. Am rugat-o sa nu mai poarte ghete, ca nu-i sta bine. Am implorat-o, am si plans. Pe urma am certat-o, am incercat sa o si bat. Dar ea e solida, a facut inot de performanta, si m-a impins – ca sa se apere – numai cu doua degete. Si m-a dat de perete.
Înţelegeţi şi voi, copilul e timid. Acum ce să mai facem? Îi e ruşine cu mama, aşa că îi mai dă câte o scatoalcă. Şi nu de la mine a învăţat. Eu doar prezint, nu mă bag. Doar că a început să mi se facă milă de biata femeie şi nu mai pot. Na, citiţi voi aici şi trageţi concluziile. Eu nu mai ştiu ce să zic. Nu mi se pare normal. Iar femeia aia are o viaţă plină de regrete. Mai mult nu mă bag.