Si ea nu e blonda…

Că e ora 23 şi eu abia… lăsaţi, asta nu contează.
Povestea de azi; ceea ce am anunţat ieri se mai amână un pic.
I-am spus mamei: „Dacă aş avea timp de tine în fiecare zi, blogul meu nu ar mai suferi de subiecte”. Şi vă jur, ea nu e blondă. Natura i-a dat şi pigment. Că o fi ea regina gafelor, asta nu e nimic, dar îmi place că ştie să râdă de ea. Nu de alta, dar râd şi eu.
Aşadar. Enervându-se pe vecini. Subiectul fiind prea puţin important pentru bolg. Ideea e următoarea. Mama şi vecina de deasupra, nervoase pe vecini, pe drept, pun ţara la cale. Vecina îi spune mamei, printre altele:
– O ştii pe fetiţa aia surdă şi oarbă, stătea şi ea sub balcon la X şi ăla i-a dat cu şutul.
– Mama, vai, ce nenorociţi, să dai aşa într-un suflet. Dar eu nu o ştiu.
– E fetiţa aia mai bătrână.
Mama încearcă să priceapă, în gândul ei mecanismul funcţionează „Cum o fi aia fetiţă mai bătrână? Cred că nu ştie vecina să se exprime”.
Asta în mare. Acum, mama e obsedată de fetiţa oarbă şi surdă, aşa că îl întreabă pe tata.
– Măi, omule, tu o ştii pe fetiţia aia oarbă şi surdă?
– Nop.
– Ai, mă, tu trebuie să o ştii că ieşi afară după pisici (pisicile proprii şi personale).
– Nu am văzut-o.
– Ai, mă, trebuie să fie. Auzi vecina că dormea sub balcon la X şi ăla i-a dat cu şutul.
Tata:
– Zău că nu o ştiu.
Se duce mama la serviciu, stresată, gânditoare, etc. Până la urmă o sună pe vecină.
– Măi, vecină, l-am întrebat şi pe al meu, şi nici el nu o ştie pe fetiţia oarbă şi surdă.
Vecina:
– Ai, mă, cum, tu nu ai văzut-o niciodată?
– Nu, zice mama.
– Când sunt copiii ăştia la ore, mai stă cu ma-sa tolănită în curtea liceului.
– Şi cu mă-sa, măi, dar nu au şi ele o casă, nimic?
– Ce casă, fată, nu le-ai făcut tu coteţ?
 
Şi când mă gândesc că mama mai avea puţin şi o înfia.