Fraierul de scriitor roman

editura-corint-magicienii.jpg

Aşa, să vă spun şi vouă, că eu sunt un car de nervi, iar carul încă nu e la refuz, se mai poate. Se poate şi mai bine, zău că se poate. O să explodeze blogul. Da, înjur la edituri şi la scriitori de tot rahatul. Citez: „Prinţesa Sophie Audouin-Mamikonian, 46 de ani, scrie de la vârsta de 12 ani”. Prinţesa asta, scrie seria aia numită Tara Duncan. Scrie degeaba de la 12 ani, că scrie în dodii. Da, ideea e drăguţă, dar scrisă ca un rahat. Şi mie îmi zic editurile mari că ar publica, dar nu se vinde. Bine că se vinde Prinţesa lu’ peşte, care are lacune cu carul. Sau o fi vina traducătorului? Cu toate că nici ăla nu putea face minuni când Prinţesa spune într-o singură frază cum îşi găseşte Tara mama după zece ani.
O spune aşa „ După a treia uşă o găsi şi pe mama sa”, citez din memorie. Deci… da, perfect. Adică, aia, Tara, crede că mă-sa e moartă. Află că nu e moartă şi că e prizonieră. Apoi e şi ea prizonieră şi o găseşte pe mă-sa după a treia uşă. Interesant. Adică nu tu puţin suspans, nu tu o descrie cum că intră în încăpere şi vede o rază alunecând agale pe pardoseală, iar în lumina razei stă o femeie, iar Tara, cu sufletul la gură încearcă să îi contureze trăsăturile. Nu îi dau lacrimile, nu nimic. Nu, nene, după a treia uşă o găseşte şi pe mă-sa. Mda, poetic, n-am ce zice. Eee, în schimb, dacă doi sorţitori din ăia, care tot vrăjitori erau de fapt şi de drept, se iau la bătaie, e un suspans întreg. Bine, o găseşte pe mă-sa după a treia uşă şi îi sare în braţe. Mă, eu să fi fost, aş fi fost puţin mai reticientă. M-aş fi uitat la ea, aş fi studiat-o, i-aş fi dat una după ceafă. Şi la cum îşi schimbau ăia înfăţişarea pe acolo, zău că mi-aş fi pus ceva întrebări şi aş fi stat puţin în gardă. Nu, ele se îmbrăţişază direct aşa, şi încep să îşi spună cât de mult se iubesc. Watever. S-a dus dracu’ şi emoţie şi tot. Şi stau atât de mult să se iubească, că şi uită să îşi spună lucrurile importante. Noroc că mă-sa poate să-şi transpună sufletul în camera fi-sii. Că altfel, Tara, murea proastă. Zău.
Mai e o fază care m-a secat la greu, incredibilă chiar şi pentru un fantasy. Tara şi prietenii ei sunt răpiţi de ăia răi care le testează puterile. Şeful răilor e Magister, un cretin, părerea mea. Să mor dacă ăla îmi dă vreo senzaţie de teamă. În fine, Tara are o gură spurcată în prezenţa ălora care o testează, şi se vede clar că e inteligentă. Când o invită Magister să ia micul dejun cu el, Tara face pe proasta. Magister se minunează tot că e aşa proastă. Băi, nene, tu ca şef al răilor, nu comunici şi tu cu cretinii ăia, nu îi întrebi despre persoana care te interesează? Nu? Uite că asta mi se pare imposibil. O iei aşa de bună „Bă, da’ proastă e fata asta”. Aşa?
Bun, ajungem la evadare. Tara convinge o piticuţă care e pe cale să evadeze să îi ia şi pe ei. Al dracului supsans cum i-a scăpat Prinţesei din vedere. Aia, piticuţa, le zice să se întâlnească la două noaptea nu ştiu unde, ăştia se duc. Acolo păzeau nişte uriaşi. Pitica le explică că ea a săpat un tunel şi le-a dat uriaşilor pietrele să le mănânce. Nu sunt cam pămpălăii uriaşii ăştia? Pentru o fortăreaţă care nu putea fi găsită şi din care nu se putea evada, cam prea simplu. Şi nimeni nu se trezeşte să le deranjeze cumva evadarea. Nuuu, nimeni. Evadaţi, fraţilor. Mai avea să pună un semn „Toată lumea doarme, evadaţi, da’ în linişte”. Aşa?
Da, aşa. Mai departe nu am mers, dar merg, staţi liniştiţi. Nu, nu zic că ideea nu e bună, dar e scrisă ca dracu’. Şi o înţelegeam dacă scria cartea la 12 ani, dar a scris-o la 46. Mai citeşte şi tu, măi Prinţesă, că nu merge chiar aşa. Doar să scrii. Nu, jur că nu merge aşa.
Şi credeţi că nervii mei nu sunt justificaţi? 500 de mii de copii au citit această carte. Mă rog, pentru un copil merge şi cu mai puţine emoţii. Aaa, Doamne, o uitam pe asta, partea poliţistă a cărţii, în care Tara încearcă să îşi dea seama cine a trădat-o. Nici măcar nu trebuie să citeşti atent ca să te prinzi. Adică e la mintea cocoşului. Dar modul prin care judecata ei o duce la trădător, e mai fantasy decât orice fantasy. Şi să nu îmi vină să mă dau cu capul de pereţi? Eu, scriitor de fantasy. Eu care mă chinui cu logica, cu studiul vrăjilor – din alte cărţi, normal – cu persuasiunea şi cu sentimentul. Păi nu, nu merge aşa, că pe mine mă cheamă româneşte, pe ea o cheamă franţuzeşte şi mai e şi Prinţesă. Aşa? Da, aşa. Aşa merge în România. Tu nu ai loc să publici în ţara ta,  dar au alţii. Nu mai buni, că ar fi şi păcat să fie mai buni. Să se oftice fraierul de autor român. Aşa merge treaba. Şi apoi, românul nu vrea să dea bani pe editare, şi MI SE PARE NORMAL. DECI DA, Prinţesa a câştigat chiar şi cu o carte scrisă ca la 12 ani. Asta-i viaţa, dar nu rămâne aşa. Nu, nene, acum m-am enervat teribil.
P.S. Si sunt 10 volume, da? 

Fantasy-ul e tot politica

Scrisul ăsta, ăsta fantasy, mi-a dat aşa o poftă de-a vă povesti despre… ce?… fantasy. Normal.
Fantasy-ul, ca să fim sinceri, are o doză de politic mai mare decât politica. Are doza de romantism, aventură şi tot ceea poate fi mai frumos sau mai urât în viaţă. Să îl luăm drept exemplu pe Merlin. Personajul este întâlnit, normal, în aventurile cavalerilor mesei rotude. King Arthur, se foloseşte adesea, mai mult de înţelepciunea vrăjitorului, decât de magia lui. Până şi adevărata poveste a vrăjitorului, mă rog, adevărată, cea scrisă după King Arthur şi cavalerii mesei rotunde, este una mai mult logică decât magică. Desigur, Merlin, ca orice vrăjitor, joacă şi el după nişte reguli politice. Că el l-a descoperit pe Arthur şi că a fost nevoit să îi dea spada, asta face parte din destin. Iar Merlin, ştia că nu poate schimba destinul în cazul ăsta, cu toate că jocurile politice îl cam obligau. Oricum, nu avea de ales. Spada alesese deja, deci nu avea cum să o mai dea de colo colo. Evident, Merlin rămâne lângă noul rege şi îl ajută să ia unele decizii bune, altele aparţinându-i regelui, mai puţin bune. Că regele pleacă în căutarea Graalului şi regina îl înşeală, iertare, dar ce putea face Merlin când soţul soaţei lipseşte şapte ani de acasă, alergând după cai verzi. Şi a încercat Merlin, zău că a încercat. Ca să nu mai punem că avea şi altele pe cap. Dar na. Oricum, pentru o mai bună înţelegere, v-aş recomanda filmul vieţii lui Merlin. Habar nu am cum se numeşte, dar vă descurcaţi voi. Sunt sigură.
Merlin nu e un bătrân ursuz, aşa cum spune legenda. El a devenit bătrân mult mai târziu, după ce regele a murit. Logic că a devenit bătrân mult mai târziu. Dar, în timpul lui Arthur, el era tinerel, nu avea barbă şi nici urmă de ursuzul pe care ni-l prezintă anumite poveşti. Şi eu sunt un Merlin, nu unul magic, unul mai mult logic. Merlin nu folosea magia în mod excesiv. Nu schimba destine, nu se băga în vieţile oamenilor. El doar avea grijă ca Arthur să nu o păţească. Prea multă grijă, aş zice eu, oricum regele a păţit-o. Asta este, se mai întâmplă.

merlin-and-fantasy-print-c10055153.jpg

fantasy.jpg

Iar la elfi. Dăm din una în alta, ca politicienii. Deci, s-a mai decis odinoară pe acest blog că elfii erau nişte creaturele mici îmbrăcate în verde. Mă rog, sunt elfi şi elfi, nu o mai iau de la capăt. Elfii lui Tolkien, îi puteţi vedea în desenele alăturate. Cam despre asta e vorba.
De-a lungul timpului, elfii, au ajuns de la buni la răi şi de la răi la buni. Fiecare autor de fantasy a avut propria idee despre ce înseamnă a fi un elf. Nu, nu sunt de acord. Or fi ei fiinţe superioare omului, dar tot între bine şi rău se zbat, căci aşa e lumea. Lumea e guvernată după o politică ciudată. Şi nu există binele absolut sau răul absolut. Sunt doze. Totul se împarte în doze.
Un fantasy, ca orice alt gen, se scrie în doze. Există binele, răul, romantismul, legea politică după care se guvernează lumea şi, cel mai important, sufletul. Pe lângă acţiunea în sine, există şi aceste elemente care se leagă între ele. Dozele. 

ddb85555c220e7e1b2c50d6b726180a6.jpg

elf.jpg

Zânele. Ei bine, eu chiar le-am oferit un rol important. Mă rog, unei zâne. Restul sunt… zâne. Adică prea preocupate de frumuseţea aripilor. Artificiale. Regina zână, am presupus eu, trebuia să fie mai cu picioarele pe pământ. Oricum, biata fiinţă, uită cu timpul ce e, nu la propriu, dar îşi cam ia gândul de la tron. Asta pentru că nu am prea mult timp de ea. Sunt alte regine mai importante 😀  

zana.jpg

Inorogul. Da, interesant personaj. Nu ştiu ce să zic, nu l-am folosit până acum. Întotdeauna am privit un inorog ca pe ceva mult prea pur, mult prea înţelept, iar eu nu m-am simţit la fel de înţeleaptă pentru a fi capabilă să vorbesc în numele lui. Nu că acum m-aş simţi mai înţeleaptă, dar se impunea puţină înţelepciune într-o lume guvernată după legi stranii. 

inorogy.jpg

Ce să spun despre personajele negative? Nu multe. Rasele negative sunt inventate de la autor la autor. Uneori, ca o forţă unitară, mai folosim aceleaşi rase. De obicei, cele ale lui Tolkien. Nu sunt multe de spus despre acestea. Personaje total negative nu prea există, dar putem să generalizăm.
De exemplu, dragonul, de obicei văzut ca personaj negativ, chiar un element important fantasy. Dar luaţi aminte la Eragon. Mă rog, nu la Eragon, ci la Saphira. Cum spunea autorul? Sunt dragoni buni şi dragoni răi, depinde pentru cine luptă, în slujba cui sunt. Cam aşa se practică cu personajele negative, în general. Aşa cum un elf poate deveni negativ peste noapte, dintr-o simplă schimbare de litere. 

stibis.jpg

tat.jpg

ogrehead.jpg

Deci, concluzie, fantasy-ul e politică. Nu e altfel, doar că se petrece altundeva. La fel ca şi în politica noastră de zi cu zi, există patimi, iubiri, nebunii, războaie de toate felurile. Da, un fantasy, în primul rând, se bazează pe structura politică a lumii respective. Pe ceea ce vor zeii şi regii. Ca să fie două puteri, în general, de mine vorbind, regii sunt în război cu zeii. Că trebuie să ne dorim să le luăm şi ălora locul. Greu de urmărit, nu Vania? 😛
Şi atunci, cu ce se deosebeşte viaţa noastră de cea a personajelor unui fantasy? Hai că ştiţi. Da, e vorba de locaţie, timp şi puteri magice. Dar, în rest, gândiţi-vă, totul e la fel. Un joc politic în care se mai prinde şi câte o intrigă de viaţă. Şi mai ziceţi voi că genul e pentru copii? Acum depinde câtă politică cunoaşte copilul. Desigur, poate fi privit şi aşa. Că, până la urmă, un copil tot cu ochii unui copil va privi.