Pruteanu – Dumnezeu sa-l ierte.

Dumnezeule mare, a murit George Pruteanu. Nu îmi vine să cred. Şi mai adineauri boceam cu o prietena dragă pe mess, nu îi dau numele cu toate că e cunoscută în lumea virtuală, dar asta e treaba noastră. Şi apoi, vine Cella şi spune că a murit Pruteanu. Accident de maşină. Dumnezeule mare. Nu îmi vine să cred. Ieri l-am văzut la televizor, era bine, sarcastic, aşa cum era el. Iar acum, nu mai e. Şi da, mi s-a făcut pielea de găină. Nu îmi vine să cred. Nici nu ştiu ce să spun. Doar că Dumnezeu îi cheamă la el numai pe cei buni. Din punctul meu de vedere era ultimul intelectual al acestei ţări. Nu mai am cuvinte. Nu ştiu ce să zic. Doar Dumnezeu să-l ierte!
Later edit:  Imi cer scuze, am inteles gresit, e vorba de infarct.

Trecere usoara: De la carti la violenta

Ne reîntoarcem la autori, la cărţi, bune, rele, bunuţe etc. La scrieri, în general. Nu am chef de un autor anume, azi am chef de toţi, poate şi pentru că am fost la librărie şi am venit cu mâna goală datorită inventarului. Dar o voi repara mâine. Cum ce? Lipsa cărţilor. A, nu, nu vă faceţi griji, citesc acum. E drept, un fantasy cam copilăresc, dar nu ăsta e baiul, e bun că e. Altfel ce aş fi citit? V-am spus eu că abia acum mi-am descoperit latura de copil. Că abia acum am început să citesc şi eu cărţi pentru tineret. Ce să mai, povesti, fantasy-uri, din astea. Desigur, momentul de comedie este tot Caragiale. Dar l-am recitit de atâtea ori că a început să mi se cam aplece. Dar să ne întoarcem la momentele noastre magice.
Eoin Colfer, autorul seriei Artemis Fowl. Eh, da. Colfer nu mi-a plăcut la început, dar nu prea am obiceiul de-a lăsa cartea la jumate, fie cum o fi ea. Momentele de sadism mă carcaterizează, deci se poate. Când am citit prima carte din seria Fowl mi s-a părut hmm, într-un fel, ciudată. Nu ca idee, ci ca scriitură. Ideea bunicică, nu numai că e bunicică, dar e foarte bine ancorată în modern şi vechi. E o îmbinare cam perfectă, zic eu. Tocmai asta m-a şi debusolat la Colfer. Felul lui de-a expune problema. Ca să mă înţelegeţi mai bine am să vă spun despre Anne Rice şi seria vampirilor, boring. Da? Descrieri sufleteşti prea împopoţonate, descrieri de orice alt fel, prea lungi. Chestii care nu îşi aveau rostul într-o poveste cu şi despre vampiri, prea multă metaforă (şi mie îmi place metafora). Dar, în cazul unui vampir, metafora parcă nu e la casa ei. Însă, Anne Rice, desigur, avea acea sclipire, sclipire pe care a exploatat-o la maxim şi cu succes, zic eu, în Ora vrăjitoarelor. Nimeni nu se naşte învăţat, aşa că e normal să le mai oferim o şansă. Şi acum, ocolind, ne întoarcem la Colfer. Colfer e exact acel gen de autor care consideră că cititorul e mai deştept decât el, ceea ce trebuie să fie o lege pentru un scriitor. Nu e genul Prinţesei de care vă ziceam acum două zile, nu, e genul care ştie exact unde e nevoie de „bărbi” şi unde nu. Poate de asta mi s-a părut şi straniu la început. Aşa că am citit tot ceea ce a scris şi încă sunt pe el. 😀
O singură problemă are Colfer, dacă e să mă întrebaţi pe mine, până acum, nu a scris nimic mai serios. Ceva care să îi scoată cu adevărat talentul în valoare. Dar nu e timpul pierdut, nu?
Se vede, totuşi, că autorul, la fel ca mine, scrie uitându-se la televizor 😀 De unde se vede? Păi, vă spun eu că se vede, doar am zis că aşa scriu şi eu. Cu toate că logica lui e impecabilă. Dar nu aveţi decât să mă credeţi pe cuvânt. Şi totuşi, un singur impediment aş avea în legătura cu seria Fowl, nu mi-aş lăsa copilul să o citească. O fi Fowl cel mai deştept copil din lume, cel mai bogat şi cel mai cel, dar, în acelaşi timp, e şi foarte malefic. Un copil ar putea înţelege că e bine aşa. Şi nu e bine.
*
De aici, automat, cam vreau să mă îndrept spre violenţa în şcoli. Aţi văzut şi voi ce se întâmplă în şcolile noastre. Copii ce violează alţi copii, copii ce bat alţi copii şi câte şi mai câte. M-aş îndoi profund că e din pricina cărţilor pe care le citesc. Să fim serioşi, violenţii nu citesc. Dacă au pus mâna pe o singură carte în viaţa lor, deja sunt genii. Televiziunea? Mai degrabă. Copii nesupravegheaţi, needucaţi care îi terorizează pe cei care mai au un minim de decenţă. Corina a vorbit despre asta. Problemele tinerilor care nu ştiu să se apere în faţa acestui pericol. E ca într-o junglă în şcolile din România. O junglă în care tot copiii noştri au de suferit. E normal? Cine e de vină? Părerea mea, umilă? Părinţii. Mereu am fost de părere că dacă nu eşti în stare să educi un copil sau să-l ţii în frâu, atunci nu îl fă. E simplu. Nu toată lumea e capabilă să îşi educe copilul. E normal, suntem oameni diferiţi, dar să nu îi distrugem şi pe alţii.
Mie, una, îmi e din ce în ce mai greu să mai înţeleg ce se află în mintea acestor tineri. Vor să braveze, să iasă în evidenţă? Foarte bine, dar s-o facă într-un mod ingenios, să îşi folosească imaginaţia pentru a face ceva bine, nu ceva rău. Ar fi normal să fie psihologi în şcoli, iar profesorii să vadă necesitatea unuia. De ce spun asta? În şcoala nepoatei mele a venit o psiholoagă, ghiciţi şi voi, da, profesorii nu sunt de acord ca elevii să se ducă la consultaţie. E normal? Trăim în era psihologilor. Copiii, cu precădere, au nevoie de ajutor. Iar ei, cretini cu diplome atârnate în frunte, profesori de două paralale, nu vor ca elevul să iasă de la oră să se ducă la psiholog. In ce dracu’ lume trăim, oameni buni? Psihologul e esenţial într-o şcoală. Copiii trec prin schimbări pe care nu şi le pot explica de unii singuri, iar părinţii nu sunt cei mai competenţi din lume. Pentru asta e nevoie de psiholog. Copiii au nevoie de ajutor, dar cine să li-l ofere?