Nu am cuvinte pentru toate multumirile

Dumnezeule mare, oamenii ăştia mă lasă fără cuvinte. Cât de frumos e să aflii prin putere virtuală că ai atâţia prieteni. Cella, îţi mulţumesc pentru youtube, abia aştept să îi scriu povestea filmuleţului. Numa’ de s-or potoli ăştia cu bordmaşina, că dau din lac în puţ 😀
La Isabelle, Cella şi Manole, mă aşteptam să facă „scandal” 😀 că doar ce am bocit împreună. Dar am rămas impresionată de Blue şi de Corina. Cu Blue am mai comunicat pe bloage, cu Corina nu am avut contact direct, verbal şi foarte online, decât atunci când s-a produs o nenorocire. Cu toate că îi citeam blogul, dar uneori, când e vorba de politică mă abţin, că e ca la fotbal şi îmi vine să zic urât 😀 şi tocmai ce vorbeam cu X-ul meu şi îi spuneam că am perceput-o pe Corina ca fiind foarte sensibilă. Adică împreună bârfeam blogul. Şi culmea e că nu m-am înşelat. Corina chiar e sensibilă. E greu să percepi un om prin ecranul televizorului, dar aici a fost altceva. Şi da, Corina e prietena noastră. Gata, s-a dat decret. Au zis toţi: Cella, Isabelle, Blue, Manole şi cine a mai zis, mâna sus.
Adevărul e că nici nu ştiu cum să vă mulţumesc.
Azi, m-am gândit mult la Manole şi apoi am citit-o şi am ştiut cât e de tristă. Ştiam că ea e mai tristă ca mine. Şi m-am gândit că ea nu e nebună, ca mine, şi am avut dreptate. Normal, aţi fost voi toţi, dar suferinţa ei era mai apăsătoare în mintea mea. Încă mai am o gheară pe inimă, dar o să treacă şi aia. Probabil că m-am grăbit eu cu concluziile sau am fost prea încărcată aseară de tot. Sau poate aştept eu de prea mult timp o minune şi ea nu mai vine. Cine ştie, într-o zi va veni şi minunea mea. Dar până atunci vă admir pe voi, în tăcere. Căci sunteţi oameni cu probleme mai mari şi mai dureroase ca ale mele, dar ştiţi cum să treceţi peste. Şi da, mi-aţi dat o lecţie. Am învăţat-o. Poate că uneori ar trebui să încerc să mai dau răul şi la o parte.
Vă mulţumesc şi vă ador! Dar ştiţi deja 😀
P.S Si cum sa o uit eu pe Cristal si pe Kmi. Iertare cu plecaciune 🙂

Nu mai vreau iluzii – blog in vacanta, de gandire

Sunt om, întâi de toate asta sunt. Zi proastă? Nu, zi nesimţit de proastă. Sunt om, ziceam. Ştiu, sunt şi arogantă, sunt şi ironică sunt şi a dracu’, dar numai atunci când consider că e cazul. Uneori, ca un dobitoc ce sunt, mă duc cu capul înainte. Mă ataşez de oameni şi, ca de obicei, bang, se întâmplă, explozie. Prietenii mi-i tratez la fel, dar altfel pentru că sunt diferiţi între ei. Dar nu fac diferenţe. Eu nu, ei da. Dar ce spun eu, deja cred că vorbesc prostii. Probabil că nu a existat niciodată cuvântul în cauză la mijloc, aşa am crezut eu. Probabil că unii sunt prea mari, iar noi, simpli muritori, nu vom ajunge niciodată acolo. Rănită? Nu, sfâşiată. Era cazul, deja a durat cam mult. Eu ca eu, că a la mine a fost doar o secundă, dar ea, ea care e ceva mai încolo, e cu adevărat sfâşiată. Ruptă. Nici nu mai ştiu pentru cine plâng mai mult, pentru ea sau pentru mine? Cred că pentru ambele. Şi mai rău că mi-am dat seama că într-o zi pot fi la fel de rănită ca şi ea. Iar eu nu vreau. Aşa că mă retrag, fac un pas în spate, mă plec umil şi îmi văd de treabă. Au fost clipe în care am mai simţit răceala, dar nu am băgat-o de seamă. A fost o iluzie. Poate că ea va trece peste, cine sunt eu să mă bag? Nimeni.
Rămân ei, veşnic cavaleri pe meleaguri ale gândurilor. Se ştiu ei aşa cum mă ştiu şi eu. Da, o să mă acuzaţi că sunt cam prea codată. Sunt, pentru că nu vreau mai mult de atât, poate e o justificare pentru ceea ce urmează, poate că e un basm, alegeţi voi. Poate e doar un cod cu o justificare. Şi cealaltă m-a întrebat „acum mă înţelegi?”. Da, dar nu numai asta, acum înţeleg că nu se poate mai mult, că va fi mereu o barieră. Nu ştiu de ce fel, pentru că nu sunt prea multe lucruri care ne diferenţiază, poate doar sufletul. Aşa cum sunt eu, a dracu’, ironică, nepăsătoare de cele mai multe ori, pot fi şi lovită. M-am trezit, poate că doar asta contează.
Deci nu, momentan nu mai pot. Momentan blogul va rămâne aşa, un gând. Căci mă retrag un timp. Nu îmi poate trece peste noapte, nici măcar cu toate gândurile din lume. Colac peste pupăză, a mai murit şi ultimul om de valoare de ţara asta. Şi s-au adunat toate. Ştiu, nu o să îmi mai expun gãndurile pe tapet un timp. Nu o să vă mai înnebunesc cu fantasy-urile mele, cu ideile mele, cu ideile altora etc. Eu cam tac, de obicei tac. Eu nu deranjez, eu nu mă bag, urlu de urlat că asta pot s-o fac şi fără să se audă. Aşa că am decis. Ştiam de ce nu am renunţat la blog, dar nu voiam să accept. Încercam să fiu aproape, cât de aproape puteam eu. Dar oricum nu contează.
O dreptate pe lumea asta o are şi Băsescu. Că eu nu o să vă spun care, nu-i mare bai. Dar i-am găsit una şi vă jur că e incontestabilă. Dar ştiţi şi voi cum e, orice mit se spulberă. Orice poveste începe cu a fost odată. Şi tare adevărată e. A fost, s-a dus. Sau, cel puţin, e pe ducă.
Aşa că permiteţi-mi să mă retrag un pic, până îmi pun gândurile în ordine. Oricum, am treabă. Multă treabă. Importantă treabă. O să rămân alături de unii dintre voi în continuare. De unii, nu de toţi. E posibil să mă întorc mâine, peste o lună sau niciodată. Nu, nu de ei depinde, pentru că deja m-am simţit suficient de „ameninţată” sentimental. Depinde de mine. Deci nu, nu e vina nimănui. Nu e nici vina mea. Probabil că e doar vina gândurilor mele, a treburilor mele. Oricum, cine sunt eu? Un fraier de autor român, care aşa va rămâne probabil până la moarte şi după.
Cred că e cazul să fac ceva serios. Gata cu scrisul, prea multă muncă pentru nimic. Visele sunt o prostie. Viaţa e altceva. Nu poţi trăi visând, şi iată că în zece minute am reuşit să ajung la concluzia asta. Gata cu arkude, cu crime, cu minuni. Poc, au dispărut. Gata cu Merlin, gata cu poveştile. Poate că era adevărat când mi s-a spus că e cazul să mă maturizez. Am copilărit prea mult în lumea fanteziei mele. Am prea vrut să văd totul în roz. Pentru toţi a fost o zi ciudată, nu numai pentru mine. Doar că eu am tras şi concluzii, am ajuns la a gândi – cam grav, nu? 🙂 . Şi am văzut si semnul de la capătul tunelului „Iluziile se plătesc”. Încă nu le-am plătit, dar nici nu vreau să o fac. Poate că nu ăsta a fost destinul meu. Poate că trebuie să caut în altă parte. Sau, poate că sunt doar un om obişnuit, ce se va adapta într-un birou cu opt ore de muncă, cu o casă de îngrijit şi ce o mai fi. De fapt, asta este, sunt un om simplu. Nimic magic. Doar iluzii.
Visele sunt doar vise, nimic altceva. Nu vreau să vă demoralizez, dar va veni şi ziua în care îmi veţi da dreptate.
Pe curând sau, poate, pe niciodată. Dar, totuşi, pe curând.