Si elfii au suflet? Sau numai ei?

fantasy14.jpg

Trecut-au anii peste ea ca o ninsoare lină. Era doar ea, singură şi tristă, în lumea îngheţată a Morţii, Doamna Albă sau Alnwë aşa cum era numită. Şi care era păcatul ei? Crezuse prea mult în oameni.
Să vă explic:
Atunci când elfii evadează din singurul lăcaş pe care îl cunosc: pădurile înverzite, chipurile reci şi serioase, făurirea armelor şi cântul războiului; o fac pentru că inima lor e altfel. E mai umană. Vedeţi voi, voi toţi cei ce citiţi, elfii sunt mult prea serioşi de felul lor. Nu prea ştiu a glumi şi orice le-ai spune, trebuie să aibă sens. Altfel, elful, nu te ia în serios. Dar când Yarruna a fugit de lângă ei, sufletul îi era atât de cald, că nu mai suporta răceala semenilor. Şi unde a ajuns? Aruncată într-o mare de oameni ce păreau a avea suflet.
Cum a început povestea ei? E simplu.
A cunoscut mulţi oameni, pe unii i-a plăcut, pe alţii nu. Ea dăruia şi dăruia, tot suflet, că nu avea alte lucruri de oferit. Avea doar suflet. Averea ei rămăsese ascunsă pe teritoriul elfilor şi oricum, sufletul nu poate fi cumpărat. Şi după ce oamenii au trădat-o şi au trădat-o, ea a cunoscut-o pe ea, regina viselor. Regina, blândă, fragilă cu chip de înger şi gând de suspin. Iar elfa, a cărei inima abia se descreţise după atâta suferinţă, a îndrăgit-o pe loc. Şi-a zis: „Ea e regina sufletului meu, în ea mă încred ca într-o soră şi ca într-o mamă”. Trecut-au zile câteva. Nu multe, nu chiar multe. Iar între ele domnea o linişte plăcută, un sentiment de înţelegere reciprocă. Un gând, abia, de mai străbătea limitele inimilor lor. Şi care limite? Nu erau limite. Şi elfa, în fericirea ei, a uitat că şi regina viselor, în nemurirea ei, era tot om. Şi-atunci când cavalerul întunecat s-a întors dintre cei mulţi, elfa aprig a simţit mânia asupra ei. Şi nici mânie nu era. Poate, mai degrabă, o ironie fină. O schimbare, nu bruscă, fragilă dar evidentă. Ceva s-a spart. Şi dintr-o dată, regina, era prea sus, prea mândră şi prea mare, pentru ca elfa s-o mai poată ajunge.
Şi mă întrebaţi ce e cu gerul şi cu Alnwë, vă spun, nu vă grăbiţi aşa. Povestea e mult mai lungă. Peripeţii? O mie. Sentimente? Păi ar fi trebuit să vă daţi seama deja. Au fost de toate. Şi suferinţe, da, păi cum? Fără? Nu, nu se poate, ce poveste ar mai fi asta. Fără sentimente, peripeţii şi suferinţe? Nu ar mai fi. Alnwë nu a corborât din prima, din regatul ei sumbru, nu, asta s-a întâmplat după Merlin. Ah, ce implicaţie are Merlin? Nu una prea serioasă. Doar că Merlin, trecând pe drum, o vede pe elfă cu lacrimi în ochi. Şi o întreabă:
– Elfă, dragă, eu sunt bătrân şi auzul nu îmi mai e bun, dar ochii încă mai pot zări lacrimile tale. Oare ce-l face pe un elf să plângă cu atâta uşurinţă?
Iar ea, cu ochii verzi, ce-i ridică spre el, printre suspine, spuse:
– Oare toţi oamenii sunt la fel? Fără inimă. Oare ei nu se gândesc că rănesc acolo unde nu ar trebui s-o facă, drept în inimă?
Merlin, ţinându-se în baston, cu grijă, se aşeză lângă ea. La început, cu teamă, îi mângâie părul negru. Cu glasul tremurând el îi vorbi:
– De oameni am avut parte toată viaţa mea. Unii sunt buni, alţii sunt răi. Important este să îi privim în ochi ca să le cunoaştem firea. Iar pe alţii, oricât de mult am vrea să îi cunoaştem, oricât ne-am zbate, nu reuşim. Nu trebuie judecaţi, ei funcţionează după alte legi ale sufletului.
Atunci, Alnwë, simţi o durere în inimă şi îşi spuse sie: „ Elfa trebuie să aibă suflet de gheaţă, altfel lumea se va duce de râpă”. Atunci decise Moarte că locul Yarrunei e pe tărâmul de gheaţă. Iar gheaţa avea menirea de-ai răci sufletul.
Concluzia? Omul e cum e, bun sau rau, sincer sau nu, înţelegător sau neînţelegător. Dar un elf, întotdeauna, orice s-ar întâmpla, nu are voie să se umanizeze. Celelalate concluzii, dacă e cazul, le trageţi voi. Eu am vorbit cu Alnwë şi mi-a povestit. Asta e singura concluzie pe care am putut s-o trag. Poate pentru voi povestea e mai clară. Cine ştie?