La multi ani, Ion Borgo!!!

Unii oameni sunt tineri până la moarte. Alţii sunt bătrâni de când se nasc. Tinereţea e cea care ne ţine în viaţă, tot ea ne dă acel zvâc, care ne face să trecem prin greutăţi cu zâmbetul pe buze. Ion Borgovan, tatăl meu virtual, care, să vă zic sincer, m-a bucurat enorm când mi-a spus că ar vrea să mai aibă o fată şi ca mine, este unul dintre acei oameni plini de viaţă. Un om plin de viaţă, ce mâine sau azi, 27, împlineşte frumoasa vârstă de 66 ani.
Din păcate, sunt prea departe pentru a-i face un cadou, dar îi spun din inimă un „La mulţi ani!”, viaţă lungă alături de toţi cei dragi şi să ne mai bucure încă 60 de ani.
Şi în dar, îi ofer această melodie, melodie care îmi place de mor. Sper să îţi placă, Tata Borgo.
P.S Tata Borgo, treci pe bloaga sora 😛

Fraierul de scriitor roman

editura-corint-magicienii.jpg

Aşa, să vă spun şi vouă, că eu sunt un car de nervi, iar carul încă nu e la refuz, se mai poate. Se poate şi mai bine, zău că se poate. O să explodeze blogul. Da, înjur la edituri şi la scriitori de tot rahatul. Citez: „Prinţesa Sophie Audouin-Mamikonian, 46 de ani, scrie de la vârsta de 12 ani”. Prinţesa asta, scrie seria aia numită Tara Duncan. Scrie degeaba de la 12 ani, că scrie în dodii. Da, ideea e drăguţă, dar scrisă ca un rahat. Şi mie îmi zic editurile mari că ar publica, dar nu se vinde. Bine că se vinde Prinţesa lu’ peşte, care are lacune cu carul. Sau o fi vina traducătorului? Cu toate că nici ăla nu putea face minuni când Prinţesa spune într-o singură frază cum îşi găseşte Tara mama după zece ani.
O spune aşa „ După a treia uşă o găsi şi pe mama sa”, citez din memorie. Deci… da, perfect. Adică, aia, Tara, crede că mă-sa e moartă. Află că nu e moartă şi că e prizonieră. Apoi e şi ea prizonieră şi o găseşte pe mă-sa după a treia uşă. Interesant. Adică nu tu puţin suspans, nu tu o descrie cum că intră în încăpere şi vede o rază alunecând agale pe pardoseală, iar în lumina razei stă o femeie, iar Tara, cu sufletul la gură încearcă să îi contureze trăsăturile. Nu îi dau lacrimile, nu nimic. Nu, nene, după a treia uşă o găseşte şi pe mă-sa. Mda, poetic, n-am ce zice. Eee, în schimb, dacă doi sorţitori din ăia, care tot vrăjitori erau de fapt şi de drept, se iau la bătaie, e un suspans întreg. Bine, o găseşte pe mă-sa după a treia uşă şi îi sare în braţe. Mă, eu să fi fost, aş fi fost puţin mai reticientă. M-aş fi uitat la ea, aş fi studiat-o, i-aş fi dat una după ceafă. Şi la cum îşi schimbau ăia înfăţişarea pe acolo, zău că mi-aş fi pus ceva întrebări şi aş fi stat puţin în gardă. Nu, ele se îmbrăţişază direct aşa, şi încep să îşi spună cât de mult se iubesc. Watever. S-a dus dracu’ şi emoţie şi tot. Şi stau atât de mult să se iubească, că şi uită să îşi spună lucrurile importante. Noroc că mă-sa poate să-şi transpună sufletul în camera fi-sii. Că altfel, Tara, murea proastă. Zău.
Mai e o fază care m-a secat la greu, incredibilă chiar şi pentru un fantasy. Tara şi prietenii ei sunt răpiţi de ăia răi care le testează puterile. Şeful răilor e Magister, un cretin, părerea mea. Să mor dacă ăla îmi dă vreo senzaţie de teamă. În fine, Tara are o gură spurcată în prezenţa ălora care o testează, şi se vede clar că e inteligentă. Când o invită Magister să ia micul dejun cu el, Tara face pe proasta. Magister se minunează tot că e aşa proastă. Băi, nene, tu ca şef al răilor, nu comunici şi tu cu cretinii ăia, nu îi întrebi despre persoana care te interesează? Nu? Uite că asta mi se pare imposibil. O iei aşa de bună „Bă, da’ proastă e fata asta”. Aşa?
Bun, ajungem la evadare. Tara convinge o piticuţă care e pe cale să evadeze să îi ia şi pe ei. Al dracului supsans cum i-a scăpat Prinţesei din vedere. Aia, piticuţa, le zice să se întâlnească la două noaptea nu ştiu unde, ăştia se duc. Acolo păzeau nişte uriaşi. Pitica le explică că ea a săpat un tunel şi le-a dat uriaşilor pietrele să le mănânce. Nu sunt cam pămpălăii uriaşii ăştia? Pentru o fortăreaţă care nu putea fi găsită şi din care nu se putea evada, cam prea simplu. Şi nimeni nu se trezeşte să le deranjeze cumva evadarea. Nuuu, nimeni. Evadaţi, fraţilor. Mai avea să pună un semn „Toată lumea doarme, evadaţi, da’ în linişte”. Aşa?
Da, aşa. Mai departe nu am mers, dar merg, staţi liniştiţi. Nu, nu zic că ideea nu e bună, dar e scrisă ca dracu’. Şi o înţelegeam dacă scria cartea la 12 ani, dar a scris-o la 46. Mai citeşte şi tu, măi Prinţesă, că nu merge chiar aşa. Doar să scrii. Nu, jur că nu merge aşa.
Şi credeţi că nervii mei nu sunt justificaţi? 500 de mii de copii au citit această carte. Mă rog, pentru un copil merge şi cu mai puţine emoţii. Aaa, Doamne, o uitam pe asta, partea poliţistă a cărţii, în care Tara încearcă să îşi dea seama cine a trădat-o. Nici măcar nu trebuie să citeşti atent ca să te prinzi. Adică e la mintea cocoşului. Dar modul prin care judecata ei o duce la trădător, e mai fantasy decât orice fantasy. Şi să nu îmi vină să mă dau cu capul de pereţi? Eu, scriitor de fantasy. Eu care mă chinui cu logica, cu studiul vrăjilor – din alte cărţi, normal – cu persuasiunea şi cu sentimentul. Păi nu, nu merge aşa, că pe mine mă cheamă româneşte, pe ea o cheamă franţuzeşte şi mai e şi Prinţesă. Aşa? Da, aşa. Aşa merge în România. Tu nu ai loc să publici în ţara ta,  dar au alţii. Nu mai buni, că ar fi şi păcat să fie mai buni. Să se oftice fraierul de autor român. Aşa merge treaba. Şi apoi, românul nu vrea să dea bani pe editare, şi MI SE PARE NORMAL. DECI DA, Prinţesa a câştigat chiar şi cu o carte scrisă ca la 12 ani. Asta-i viaţa, dar nu rămâne aşa. Nu, nene, acum m-am enervat teribil.
P.S. Si sunt 10 volume, da? 

Fantasy-ul e tot politica

Scrisul ăsta, ăsta fantasy, mi-a dat aşa o poftă de-a vă povesti despre… ce?… fantasy. Normal.
Fantasy-ul, ca să fim sinceri, are o doză de politic mai mare decât politica. Are doza de romantism, aventură şi tot ceea poate fi mai frumos sau mai urât în viaţă. Să îl luăm drept exemplu pe Merlin. Personajul este întâlnit, normal, în aventurile cavalerilor mesei rotude. King Arthur, se foloseşte adesea, mai mult de înţelepciunea vrăjitorului, decât de magia lui. Până şi adevărata poveste a vrăjitorului, mă rog, adevărată, cea scrisă după King Arthur şi cavalerii mesei rotunde, este una mai mult logică decât magică. Desigur, Merlin, ca orice vrăjitor, joacă şi el după nişte reguli politice. Că el l-a descoperit pe Arthur şi că a fost nevoit să îi dea spada, asta face parte din destin. Iar Merlin, ştia că nu poate schimba destinul în cazul ăsta, cu toate că jocurile politice îl cam obligau. Oricum, nu avea de ales. Spada alesese deja, deci nu avea cum să o mai dea de colo colo. Evident, Merlin rămâne lângă noul rege şi îl ajută să ia unele decizii bune, altele aparţinându-i regelui, mai puţin bune. Că regele pleacă în căutarea Graalului şi regina îl înşeală, iertare, dar ce putea face Merlin când soţul soaţei lipseşte şapte ani de acasă, alergând după cai verzi. Şi a încercat Merlin, zău că a încercat. Ca să nu mai punem că avea şi altele pe cap. Dar na. Oricum, pentru o mai bună înţelegere, v-aş recomanda filmul vieţii lui Merlin. Habar nu am cum se numeşte, dar vă descurcaţi voi. Sunt sigură.
Merlin nu e un bătrân ursuz, aşa cum spune legenda. El a devenit bătrân mult mai târziu, după ce regele a murit. Logic că a devenit bătrân mult mai târziu. Dar, în timpul lui Arthur, el era tinerel, nu avea barbă şi nici urmă de ursuzul pe care ni-l prezintă anumite poveşti. Şi eu sunt un Merlin, nu unul magic, unul mai mult logic. Merlin nu folosea magia în mod excesiv. Nu schimba destine, nu se băga în vieţile oamenilor. El doar avea grijă ca Arthur să nu o păţească. Prea multă grijă, aş zice eu, oricum regele a păţit-o. Asta este, se mai întâmplă.

merlin-and-fantasy-print-c10055153.jpg

fantasy.jpg

Iar la elfi. Dăm din una în alta, ca politicienii. Deci, s-a mai decis odinoară pe acest blog că elfii erau nişte creaturele mici îmbrăcate în verde. Mă rog, sunt elfi şi elfi, nu o mai iau de la capăt. Elfii lui Tolkien, îi puteţi vedea în desenele alăturate. Cam despre asta e vorba.
De-a lungul timpului, elfii, au ajuns de la buni la răi şi de la răi la buni. Fiecare autor de fantasy a avut propria idee despre ce înseamnă a fi un elf. Nu, nu sunt de acord. Or fi ei fiinţe superioare omului, dar tot între bine şi rău se zbat, căci aşa e lumea. Lumea e guvernată după o politică ciudată. Şi nu există binele absolut sau răul absolut. Sunt doze. Totul se împarte în doze.
Un fantasy, ca orice alt gen, se scrie în doze. Există binele, răul, romantismul, legea politică după care se guvernează lumea şi, cel mai important, sufletul. Pe lângă acţiunea în sine, există şi aceste elemente care se leagă între ele. Dozele. 

ddb85555c220e7e1b2c50d6b726180a6.jpg

elf.jpg

Zânele. Ei bine, eu chiar le-am oferit un rol important. Mă rog, unei zâne. Restul sunt… zâne. Adică prea preocupate de frumuseţea aripilor. Artificiale. Regina zână, am presupus eu, trebuia să fie mai cu picioarele pe pământ. Oricum, biata fiinţă, uită cu timpul ce e, nu la propriu, dar îşi cam ia gândul de la tron. Asta pentru că nu am prea mult timp de ea. Sunt alte regine mai importante 😀  

zana.jpg

Inorogul. Da, interesant personaj. Nu ştiu ce să zic, nu l-am folosit până acum. Întotdeauna am privit un inorog ca pe ceva mult prea pur, mult prea înţelept, iar eu nu m-am simţit la fel de înţeleaptă pentru a fi capabilă să vorbesc în numele lui. Nu că acum m-aş simţi mai înţeleaptă, dar se impunea puţină înţelepciune într-o lume guvernată după legi stranii. 

inorogy.jpg

Ce să spun despre personajele negative? Nu multe. Rasele negative sunt inventate de la autor la autor. Uneori, ca o forţă unitară, mai folosim aceleaşi rase. De obicei, cele ale lui Tolkien. Nu sunt multe de spus despre acestea. Personaje total negative nu prea există, dar putem să generalizăm.
De exemplu, dragonul, de obicei văzut ca personaj negativ, chiar un element important fantasy. Dar luaţi aminte la Eragon. Mă rog, nu la Eragon, ci la Saphira. Cum spunea autorul? Sunt dragoni buni şi dragoni răi, depinde pentru cine luptă, în slujba cui sunt. Cam aşa se practică cu personajele negative, în general. Aşa cum un elf poate deveni negativ peste noapte, dintr-o simplă schimbare de litere. 

stibis.jpg

tat.jpg

ogrehead.jpg

Deci, concluzie, fantasy-ul e politică. Nu e altfel, doar că se petrece altundeva. La fel ca şi în politica noastră de zi cu zi, există patimi, iubiri, nebunii, războaie de toate felurile. Da, un fantasy, în primul rând, se bazează pe structura politică a lumii respective. Pe ceea ce vor zeii şi regii. Ca să fie două puteri, în general, de mine vorbind, regii sunt în război cu zeii. Că trebuie să ne dorim să le luăm şi ălora locul. Greu de urmărit, nu Vania? 😛
Şi atunci, cu ce se deosebeşte viaţa noastră de cea a personajelor unui fantasy? Hai că ştiţi. Da, e vorba de locaţie, timp şi puteri magice. Dar, în rest, gândiţi-vă, totul e la fel. Un joc politic în care se mai prinde şi câte o intrigă de viaţă. Şi mai ziceţi voi că genul e pentru copii? Acum depinde câtă politică cunoaşte copilul. Desigur, poate fi privit şi aşa. Că, până la urmă, un copil tot cu ochii unui copil va privi.

N-am mai terminat o carte de sase luni

zane-din-magazinul-povestilor_2189-big.jpg 
Nu am mai terminat de scris o carte de şase luni. Vă întrebaţi dacă e mult? E cumplit de mult. Treaba asta cu scenarii, cu nebunii, m-a dat puţin peste cap. Niciodată nu mi-a luat mai mult de trei luni să termin o carte, fie ea cât de groasă. Crima perfectă e încă suspendată. Detectivul Sparow a rămas pe undeva printr-un tunel care duce în sanatoriu, fosta fortăreaţă. Iar regina mea arkudă a rămas pe mare, pe un vas uşor fantomă „Unicornul de argint”; cu un pitic şi un hoţ. Eheee, şi cât mai are de mers biata Fraã, adică regina arkudă, până să găsească toate amuletele puterii. Şi mai e şi Beor care vrea să i le fure, dar după ce le găseşte. Că numai ea le poate găsi, e scris undeva în fruntea ei 😀 Şi mai e şi regele Abiah, care, da, tot aia vrea, să i le fure. Dar mai e şi Min’yara, care o să plece de la elfi pentru a o ajuta. Şi aşa ajungem într-un conflict internaţional de interese.
Vedeţi voi, fiecare are câte un scop la amuletele alea. Amuletele puterii. Fraã vrea să-şi reîntregească poporul. Abiah, nemuritor până acum, cam începe să simtă un junghi în coastă. Aşa că nu vrea să moară şi pentru asta… ştiţi. Beor, normal, le vrea pentru fiica lui care e pe moarte şi nimeni nu găseşte nici un leac pentru suferinţele ei. Iar Fraã îi e un fel de verişoară, dar asta nu mai contează că el s-a însurat cu o elfă, iar copilul lor e următoarea regină. Şi o să vă întrebaţi de ce nu mai face unul. Nu ştiu nici eu, dar cred că Yas, regina elfă, e frigidă, nu mai vrea 😀 Min’yara, salvată de Yas cu mult timp în urmă, fostă regină a zânelor, detronantă pentru că a adăpostit un elf, ar avea şi ea interese la amulete, dar regatul nu o interesează chiar până a călca în picioare dorinţele arkudei. Şi vă daţi seama ce luptă e în biata Min’yara. Yas i-a salvat pielea de câteva ori, iar acum ea pleacă s-o ajute pe arkudă şi pe asta nici nu o cunoaşte. Dar ei nu i se pare corect ca rasa arkudă să dispară de pe faţa pământului.
Mă întrebaţi la ce îi folosesc reginei arkudei piticul şi hoţul. Our, piticul, era cam plictisit de viaţă şi vrea aventură. Oricum era departe de poporul lui, aşa că nu avea ce face. I se luase să fie fierar, iar toporul lui nu mai simţise de ceva timp adrenalina 😀 Hoţul? Slã, salvat de Fraã la un moment dat din mâna unora, se cam îndrăgosteşte de arkudă şi nu prea îi mai vine să plece. În plus, are ocazia să îşi dovedească măiestria în arta de căre vă spusei. Şi na, poate îi iese şi cu regina 😀
Dar când să îi mai iasă că eu nu prea mai am timp de ei să le iasă sau să nu le iasă. Şi oricum, la arkude nu se punea cu cine se mărită. Fete să facă, căci e o societate matriarhală. Deci nu contează că x e hoţ sau criminal. Şi după cum vedeţi, toţi sunt cam în aer. Acum, de bine de rău, arkuda e în siguranţă. Dar ce mă fac cu Sparow pe care l-am lăsat singur într-un tunel? Acolo e belea, căci e pe cale să afle cum a decurs crima perfectă. Care crimă? Dacă înţelegeţi 😀 Şi uite aşa o dăm de colo colo. Căci iar e de modificat la scenariu şi iar ne înnebunim unii pe alţii şi ne doare capul. Iar vremea, vremea mă zăpăceşte. Nu e nici cald, nu e nici frig, nici soare, nici ploaie. Şi apoi mă întrebaţi de ce mă doare capul. Păi vă spusei. Şi acum, ce fac acum? Treabă, cum ce fac? Altă treabă, fără scris, fără citit. Alte chestii, care mă rup total de orice lume a literelor, fie ea tehnică sau imaginativă. Chestii care, cică, trebuie făcute şi ele. Şi în felul ăsta, fata lu’, se mai gândeşte că vrea şi lansare. Una mare, în Bucureşti. De ce o vrea ea aşa, numai Dumnezeu ştie, că aşa i s-a luat de nişte lansări. Dar îi veni o poftă. Şi apoi, cărţile alea, ultimile, nu le-a lansat. Nu prea ştie nici vântul de ele. Doar doi – trei oameni pe acolo. Ele există, da. Şi cel mai rău îmi pare de Seria Regală în sine. Aia trebuie să iasă la suprafaţă, că e bună seria, vă jur că e bună. Mai bună decât Antologiile, Colecţionarul de vise şi ce o mai fi, că le-am uitat titlul 😀
Dar Seria Regală trebuie să continue, că e un fel de Dune, dar mai fantasy decât cartea menţionată. Uneori se leagă, alteori nu se leagă, dar vine următoarea carte care face lumină. De asta îmi place seria asta, pentru că nu trebuie să merg mai departe ca şi cu un roman pe mai multe volume. Nu, pot să mă întorc în timp cu o mie de ani, apoi, în următoarea carte, sar peste două mii de ani. Şi aşa ies poveşti. Multe poveşti. Şi eu ziceam că o să aibă nouă cărţi, dar e posibil să fie mai multe. Vă daţi şi voi seama câte poveşti pot fi spuse. Şi aici vorbesc doar de Nutovi, adică al doilea pământ al zeilor. Căci primul, sub semnul Enias, încă nu a fost abordat. Căci să vedeţi ce războaie erau acolo, din alea devărate. Doar abia ce fuseseră create rasele, iar Iuddar, zeu rău, îşi băga coada. Şi, normal, mai e şi povestea facerii, mitologia în sine, aia cu toţi zeii, cum au creat ei, cum s-au certat. Cum s-au înnebunit unii pe alţii şi cum au luptat pentru dragostea creaturilor pe care le-au zămislit. Poveşti sunt multe, şi, probabil, o să mor spunându-le. Căci încă mai există în capul meu planuri, idei şi tot ceea ce trebuie, dar mai daţi-mi voi puţin timp de la voi. Şi atunci o rezolvăm şi pe asta. Da, cei care îmi suneţi mai mult decât dragi, le veţi primi. Mai ales dacă vă plac. Eu nu sunt genul care vrea să facă avere de pe urma cărţilor, îmi place să le ofer, pentru că ele îmi sunt prietene. Iar dacă mie îmi sunt prietene, pot deveni şi prietenele voastre. Cărţile sunt prietenele oamenilor, aşa am învăţat eu la şcoală 😀

Fata lu’

Eu sunt fiica lu’, soţia lu’, nepoata lu’. Niciodată nu sunt şi eu, eu. Toată lumea mă asociază cu lu’. Deci, ca o concluzie general valabilă, eu sunt doar o întregire a lui lu’. Nu sunt eu şi atât. Nu, imposibil. Nu se poate să fiu şi eu Oana Stoica Mujea, aşa cum ar fi normal. Nu, eu mereu sunt cu lu’. M-am plictisit de chesita asta. M-a obosit. Fiica lu’ oricum nu e întreabată de nimeni nimic, eu sunt doar coada lui lu’. Nu aţi priceput nimic. Vă explic.
A început când aveam 16 ani. Tânără pd-istă, secretar general la resurse umane. Cea mai tânără dintr-o organizaţie de tineret cu funcţie. Câştigată pe drept, da? Şi apare în ziar „Politica se învaţă din tată în fiu”… fiica lu’… etc. Apoi, fiica lu’ a scos o cartea, prima cartea. În toate ziarele scria: Fiica lu’… Şi de fapt, ca să înţelegeţi lu’ aduna şi laurii, căci pe fiica lu’ nu a întrebat-o nimeni de vorbă. Ilustră anonimă, dar fiica lu’. Şi toţi aveau senzaţia că lu’ a scris cartea. A venit a doua lansare, aceeaşi poveste. Lu’ primea felicitările, fiica ofta. Doar una se trezi să mă întrebe: „Câţi bani a plătit lu’ pentru moftul tău”. Scuze, eu nu sunt Elena Băsescu, asta una, doi, nu e un moft şi trei, lu’ nici nu a ştiut. A aflat după ce am scos cartea, pentru că sunt superstiţioasă şi nu îi spun nimic înainte de-a fi sigură că se întâmplă. Dar aşa se interpretează când eşti fiica unui lu’. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, apare un alt articol. Şi zău că nu m-a întrebat nimeni nimic. Dar văd că ei oricum ştiu şi ce nu ştiu eu, ceea ce e foarte interesant. Ce articol? Fiica lui Mujea – Scenarist la Pro Tv. Şi nu m-aţi crezut pe mine că e cu lu’. Na, acum iată şi dovada. Adică ce, doar eu ca om aşa nu meritam menţionat? Nu, normal. Oricum, măcar puteau să mă întrebe, că ei ştiu şi când iese filmul, numai noi nu suntem siguri că şi iese.
Şi, cu disperare, îmi dau seama că încerc să scap în zadar de eticheta asta. Orice aş face eu, e meritul lui lu’. Nu că m-ar dernja că e şi el menţionat. Dar prea pun toţi mare accent pe chestia asta. De parcă lu’ ar fi scris 14 cărţi şi aşa mai departe. Deci, stau cuminte în banca mea, până mi-or sări toţi dracii ăia răi. Băi, măcar întrebaţi-mă şi pe mine dacă tot aveţi informaţii, că poate sunteţi prost informaţi, nu de alta. Vai mama noastră.

Feriti-va! Conduc

Da, da, aşa cum aţi auzit. Azi, Xreader, m-a dus la condus. Pe masina aia mare, aia care ma speria de moarte. Noroc ca îmi era suficient de rău încât să nu fiu prea speriată. Aşa că am condus. Ba chiar, m-a lăsat şi singură, iar eu nu am profitat de moment să-l fac un pic să-i îngheţe sângele, să mă fac că plec 😀 Nu că aş fi fost stresată, că nu am fost. V-am zis, aveam alte stresuri mai apăsătoare. Sfaturile au fost următoarele: „Ştiu că poţi călca alte maşini fără să simţi prea tare, dar nu ţi-au făcut nimic. Deci nu o fă. Cu pietonii, ai grijă, doar dacă e vreunul pe care vrei tu neapărat să-l scuteşti de viaţă. Nu uita de frână. Preferabil până în maşina din faţă. Nu trage brusc de volan, asta nu are volan rigid ca cealaltă. Mai bine opreşti dacă vezi că nu te descurci. Şi cel mai important, ai grijă la câini”.
Apoi eu am zis: „Să sunăm la poliţie, să le spunem că ies pe stradă. Să oprească circulaţi în zona cutare şi cutare. Totuşi, am ieşit în lume”.
Da, am condus şi chiar m-a distrat. Nuuu, nu am ieşit în oraş. Nu am aşa mulţi duşmani, totuşi. Şi nu, nu am crezut că o să am loc pe drum cu Rextonul, dar am avut şi chiar am trecut şi pe lângă o combină, din aia mare de treierat. Şi mi-a plăcut. Şi X-ul a zis „cred că ar fi mai bine să trec eu pe lângă ea”. Iar eu, căpoasă „da’ ce, dragă?, nu am loc?”. Şi am avut. Şi apoi am intrat pe câmp. E super pe câmp, nu era nimeni. Nu am putut să îi dau mai mult de şaizeci la oră că sărea ca toţi dracii şi eu ţin la fundul meu, dar tot mi-a plăcut. X-ul s-a dat jos „Îmi place cum cântă păsările, tu plimbă-te”. Ehe, şi vă daţi seama, nu am profitat deloc de chestia asta să îl las puţin pe câmp. Poate pentru că mi-a făcut cu mâna şi mi-a fost milă de el că e singur în câmp, probabil, dar trebuie să mă mai gândesc la asta 😀 Şi mâine mă duc să conduc, dar nu cu X-ul, cu un nene avizat, care mă vă duce pe autostradă. Băi, la condus. Mi-a fost frică cu X în maşină să ies pe autostradă, mă rog, şi lui cu mine. Încrederea e mare 😀 ce să mai… Mi-a plăcut pentru că nu am fost la fel de stresată ca data trecută, când tot spuneam „vine o maşină”. De parcă nu mai eu aveam voie pe stradă. Acum nu mi-a păsat că vine sau nu o maşină. Treaba lor. Ele au venit şi m-au depăşit. Şi au trecut şi pe lângă mine, iar eu tot am avut loc pe stradă. Nu-i aşa că e minunat să ajungi la concluzia că poţi merge şi cu tancul? Iată că am putut şi nu aş fi crezut vreodată. Acum îmi mai trebuie curaj şi pentru oraş. Şi pe urmă, vedem noi. Poate ajung şi prin Bucureşti 😛 Ha ha, probabil că mă vor lega ăştia de la poliţie, dar scap eu 😛

Energia e la mine

Era cât pe aici să nu mai scriu. Nu de alta, dar am scris săptămâna asta de mi-a ieşit pe gât. Mai am puţin şi divorţez de litere. Mă apuc de cifre, ştiu să adun şi să înmulţesc, cu scăderea şi împărţirea e mai greu, dar m-o ajuta Vlăduţul, că doar vrea cu orice preţ la olimpiada de matematică. 😀
Cine a zis, mă, că Pro TV-ul nu plăteşte? Hai, care aţi zis, să iasă la interval. Că nu am scris ca descreierata, iete că am luat şi bani şi am ţinut eu neapărat să îi fac cinste Manei. Păi cum? Primul salariu merită udat, cu o cafea mareee şi cu o plăcintă. Aşa că l-am udat. Salariul. Acum nu ştiu exact cum e, dacă l-am udat se mai măreşte sau intră la apă? Cine mă poate ajuta?
Culmea e că azi nu mă simt obosită. Ieri eram capie, descreierată. Am urlat, am înjurat, mai aveam să dau cu laptopul de pământ şi să sar în sus. Bine că m-am abţinut. Astăzi am fost răsplătită. Şi cu bani şi cu zâmbetul Împărătesei. Mana mi-a încărcat bateriile, probabil că eu i le-am descărcat, dar mai contează? 😀
Manole cu Isabelle au ştiut ele de nu au venit. Le-a fost frică că le fur alimentarea 😀 Ei, lasă, data viitoare nu mai scăpaţi. Trebuie să vă înarmaţi cu răbdare şi cu multă energie. Eu am, Mana poate confirma. Răbdare, nu energie. Aia am luat-o, doar ce v-am spus.
Mâine e sâmbătă, deci pot sta ca… o fată deşteaptă ce sunt, normal. 😀 La ce vă aşteptaţi? Lucruri inteligente? Băi am zis că am furat energia, nu inteligenţa, aia data viitoare. Promit!

Si ea nu e blonda…

Că e ora 23 şi eu abia… lăsaţi, asta nu contează.
Povestea de azi; ceea ce am anunţat ieri se mai amână un pic.
I-am spus mamei: „Dacă aş avea timp de tine în fiecare zi, blogul meu nu ar mai suferi de subiecte”. Şi vă jur, ea nu e blondă. Natura i-a dat şi pigment. Că o fi ea regina gafelor, asta nu e nimic, dar îmi place că ştie să râdă de ea. Nu de alta, dar râd şi eu.
Aşadar. Enervându-se pe vecini. Subiectul fiind prea puţin important pentru bolg. Ideea e următoarea. Mama şi vecina de deasupra, nervoase pe vecini, pe drept, pun ţara la cale. Vecina îi spune mamei, printre altele:
– O ştii pe fetiţa aia surdă şi oarbă, stătea şi ea sub balcon la X şi ăla i-a dat cu şutul.
– Mama, vai, ce nenorociţi, să dai aşa într-un suflet. Dar eu nu o ştiu.
– E fetiţa aia mai bătrână.
Mama încearcă să priceapă, în gândul ei mecanismul funcţionează „Cum o fi aia fetiţă mai bătrână? Cred că nu ştie vecina să se exprime”.
Asta în mare. Acum, mama e obsedată de fetiţa oarbă şi surdă, aşa că îl întreabă pe tata.
– Măi, omule, tu o ştii pe fetiţia aia oarbă şi surdă?
– Nop.
– Ai, mă, tu trebuie să o ştii că ieşi afară după pisici (pisicile proprii şi personale).
– Nu am văzut-o.
– Ai, mă, trebuie să fie. Auzi vecina că dormea sub balcon la X şi ăla i-a dat cu şutul.
Tata:
– Zău că nu o ştiu.
Se duce mama la serviciu, stresată, gânditoare, etc. Până la urmă o sună pe vecină.
– Măi, vecină, l-am întrebat şi pe al meu, şi nici el nu o ştie pe fetiţia oarbă şi surdă.
Vecina:
– Ai, mă, cum, tu nu ai văzut-o niciodată?
– Nu, zice mama.
– Când sunt copiii ăştia la ore, mai stă cu ma-sa tolănită în curtea liceului.
– Şi cu mă-sa, măi, dar nu au şi ele o casă, nimic?
– Ce casă, fată, nu le-ai făcut tu coteţ?
 
Şi când mă gândesc că mama mai avea puţin şi o înfia.