Asta e baiatul meu

Cica de 1 mai e linişte. E pe naiba. Adică o fi la alţii. Ehe, doar nu credeţi că dau din casă. Aaa, ba da. Pentru că pe multe chipuri am citit nelămuriri cu privire la pisica neagră de mai jos, nu, nu e a mea. E a cuiva de pe net. Aşa că vi-l prezint pe orfanel. Mă rog, tot soţul Nataşei va fi, dar tătâne-su, încă nu e lămurit. Acum, ca să lămurim situaţia, nu-i aşa că merită regele tomberonist? 😀

Proprietari de pisoi… Vorbe intre titani… 2

Oanastoicamujea1: hey, hai sa-ti spun una tare pana vine Sorin cu frectia
ioanusca: spune
oanastoicamujea1: Sorin m-a tot batut la cap ca eu am 28 de ani, asa ca eu, blonda, am trait cu senzatia ca fac 28
oanastoicamujea1: ca sa aflu, intamplator, normal, ca fac 27
oanastoicamujea1: acum parca imi pare rau sa mor
ioanusca: bravo! ai câstigat un an…
oanastoicamujea1: =)) vai mama mea
ioanusca: la ce necrolog îti trag, nu trebuie sa ai regrete!…
oanastoicamujea1: nu am, de aia nu am, ca stiu ca imi tragi necrolog
ioanusca: mai întreb odata: pe cât mai faci… 25?
ioanusca: ai mai zis de doua ori, dar am uitat.
Oanastoicamujea1: pe 20, dar nu e important si nici la multi ani nu vreau, ca eu urasc ziua mea
ioanusca: bine, o sa zic altceva…
ioanusca: daca o apuci, îti fac un necrolog, ca-i fain sa-ti citesti propriul necrolog.
Oanastoicamujea1: =))
Oanastoicamujea1: da, asta ar fi tare
ioanusca: sa-mi aduci aminte!
ioanusca: si sa lasi un timp de efect, nu comenta imediat.
Oanastoicamujea1: o sa-ti, ca na…
Oanastoicamujea1: nu comentez imediat, stai intai sa mor :))
ioanusca: Azi, 20 mai, Oana ar fi împlinit frumoasa vârsta…
oanastoicamujea1: de 27, sa nu faci ca mine, da?
ioanusca: Dar, o boala necrutatoare, geloasa pe talentul ei…
ioanusca: Blogosfera neconsolata plânge neputincioasa!
Oanastoicamujea1: desigur sau rade neputincioasa:d
ioanusca: teofob, cu inima cernita…
oanastoicamujea1: =))
ioanusca: ai putea sa publici discutia asta, ca sa nu ma mai futi la icre si pe 20 mai.
Oanastoicamujea1: da, daca sunt in stare sa o salvez :))
Oanastoicamujea1: o s-o public diseara, acum… sunt moarta
ioanusca: chiar m-a întrebat cineva, de curând, ce vârsta ai: prudent, am zis: 26-27…
ioan_sca: 27 am pus dupa cum te prezinti, 26, dupa cum scrii…
oanastoicamujea1: te blestem
ioanusca: desi, mergea si 16.
Oanastoicamujea1: normal, dragut
ioanusca: bine, dar, daca mor, îmi faci tu necrologul!
Oanastoicamujea1: normal, dar nu o sa fie la fel de calitativ
ioanusca: eu as prefera, în locul tau, sa fac un pui cu cartofi!
Oanastoicamujea1: eu as prefera o Saorma
ioanusca: ca la aia te pricepi!
Oanastoicamujea1: stai sa-mi suflu nasul
ioanusca: Si Sorin e cu frectia? Credeam ca numai tu, pe blog…
oanastoicamujea1: auzi, vezi sa nu uiti ca si mandra e nascuta tot pe 20
ioanusca: sa-i fac si ei necrolog?
Oanastoicamujea1: =))
Oanastoicamujea1: nu cred ca ea asta isi doreste
ioanusca: nasol, ca am sa ramân singurul blogger.
Oanastoicamujea1: pe ea sa o sarbatoresti, ma
ioanusca: Piti are cui ramâne, sau va deveni motan vagabond?
Oanastoicamujea1: va deveni, oficial, sotul Natasei
ioanusca: are zestre?
Oanastoicamujea1: areeee
ioanusca: ca n-o dau pe Natasa dupa orice orfelin!
Oanastoicamujea1: un Jeep, o skoda, un apartament
ioanusca: Ap-ul poti sa-l vinzi, ca ai vecini manelisti!
Oanastoicamujea1: =))
ioanusca: Prefer banii…
oanastoicamujea1: normal
oanastoicamujea1: ok, ii dau banii
oanastoicamujea1: si laptopul
ioanusca: nu-i da lui, ca-i cheltuie! trimite-mi-i mie.
Oanastoicamujea1: sa-i bei
ioanusca: acum, dupa ce ca-ti fac necrologul…
ioanusca: ce-ti pasa ce fac eu cu banii?
Oanastoicamujea1: da, ai si tu dreptate
Oanastoicamujea1: necrologul e scump
ioanusca: la calitatea la care prestez eu!…
oanastoicamujea1: asa e, ce sa mai zic :d
oanastoicamujea1: sunt datoare

După discuţia asta, Our s-a sinucis 😀

 

Zborul

 

Our zbura. Îşi dădu seama că are suficient timp pentru a-şi pune gândurile în ordine. Şi, pe deasupra, îşi dădea seama că aterizarea avea să fie destul de dură. Dar până atunci… mai avea… hehe… destul. Desigur, ar fi putut rămâne în Mnemess. Ar fi putut deveni rege sau, le-ar fi putut explica celorlalţi că nu îşi doreşte asta. Ceea ce ar fi implicat o anume libertatea, cunoaşterea unei piticuţe. Câţiva copii, nu prea mulţi. Doi ar fi fost suficienţi. El nu era din clanul ăla în care se făceau copii în neştire. Era o bardă de oţel, iar ei nu aveau nevoie de mulţi moştenitori. Apoi, pentru distracţia proprie, ar fi putut să îi sâcâie pe cei din celelalte clanuri. Şi aşa şi-ar fi asigurat şi distracţia. Ceea ce ar fi fost mai puţin periculos decât şutul uriaşului.
De avea să scape cu viaţă din asta, desigur, avea să îşi recalculeze opţiunile. Dar ca să scape cu viaţă, odată aterizat, trebuia să facă pe mortul. Ceea ce nu îi stătea în fire unui pitic. Logic.
Aterizarea nu fu atât de rea pe cât crezuse el. Ţinând cont de viteza şutului, de cum îl ridicase pe unghiile picioarelor şi cum îl propulsase în aer. Adică, să fim serioşi, se putea şi mai rău. Un om ar fi zburat, poate, ceva mai mult, iar aterizarea ar fi fost de-a dreptul dezastroasă. El doar îşi scrânti glezna de la piciorul drept. Ceea ce nu era o tragedie, pentru că, un pitic, oricând, putea să meargă într-un singur picior.
Our ateriză cu faţa în mocirlă. Ceea ce, normal, nu era tocmai o opţiune plăcută. Dar, era mai bine decât preconizase. Chip murdar şi gleznă luxată. Hehe, pagubele nu se ridicau la mult. Toporişca era la locul ei, capul încă îi stătea pe umeri, iar uriaşul îl scosese din calcul. Acum, la fel de bine, putea să îşi aprindă pipa şi să-i lase pe ceilalţi să se descurce. Chiar dacă ar fi pierdut întreaga distracţie, dar, dintr-o dată, tutunul îi păru o variantă mai sănătoasă. Ar fi putut la fel de bine să fugă spre corabie. În fine, fuga e un cuvânt prea complicat în condiţiile de faţă. Dar nici mersul şontâc nu i-ar fi adus daune. Orice era mai bine decât să cadă bestia de uriaş peste tine şi să te trezeşti terci. Asta dacă s-ar mai fi găsit, cel puţin, terciul din el. Normal, mai avea o opţiune. Aceea de a ieşi din raza uriaşului şi a trage un pui de somn.
Dar de ce înşira el toate astea când era vorba de încăierare. Să fim serioşi, nu ar fi putut nici în ruptul capului să se abţină de la bătaie. Era bătaie, da? Era? Desigur. Iar oamenii ăia, să-i ia dracu’, nici măcar nu îi plăcea, dar fata aia se milogea deja că a murit piticul. Lasă, avea să le arate el lor cum moare un pitic. Se opri o clipă. Nu, nu asta voia să le arate. Moartea nu era încă una din opţiuni, normal. Oricum, avea să le mai dea ceva fiori. Şi dacă se plictisea, putea face oricând pe mortul şi apoi să dispară tip-til. Da, asta era soluţia.
Acum, că totul fusese pus la punct, Our îşi vântură toporişca deasupra capului şi porni la război. Sau, ca să fim mai corecţi, se duse drept în gura lupului.
 
P.S: Normal, ceea ce vă spun eu aici, nu are nici o legătură cu vreun roman. Neuronul e de vină.
 
P.S1: Deoarece am răcit din nou şi zac, singurele aventuri pe care vi le pot împărtăşi îi aparţin lui Our. Mâine o fi mai bine.

 

Dupa Inviere…

Mai întâi: Adevărat a Înviat!!!
 
A mai trecut un Paşte… Pentru mine, la fel. Adică la fel ca celelalte. Nimic în plus sau în minus. Poate în minus, poate în plus, ceva, puţin, nu s-a simţit. Aceleaşi drumuri, aceeaşi oboseală infinită. Aceleaşi manele ce au urlat în blocul meu. Totul la fel. Nu, nu ne-am luat aparatul foto. Am uitat. La şase dimineaţa abia vedeam să ne îmbrăcăm, aparatul putea la fel de bine să stea şi dezbrăcat şi uitat, undeva prin casă. Ne-am dus, ne-am întors şi am condus dragonul negru al mamei (iată, un punct în plus). Am înlocuit dragonul negru cu cel gri şi am pornit spre o altă destinaţie, la socrii mei. Unde ne aşteptau cumnaţii şi copila.
Normal, acolo e altă treabă. Suntem mulţi şi tineri. Glumim, vorbim, uităm repede de oboseală. Ne înţepăm, că nouă aşa ne place şi plecăm mai prieteni decât atunci când ne-am întâlnit, dar mai obosiţi. Trebuia să mă duc cu maşina mea până acolo. Nu am putut, eram prea obosită pentru a fi sigură că nimeresc drumul. Am venit acasă. Am dormit o jumătate de oră şi am văzut LOST.
Special? Nu prea. Relaxant? Da.
Şi ce a fost cu adevărat mişto, a fost că am cântat. Nuu, eu cu X, în maşină. Dumnezeule mare, am uitat cd-ul cu Parazziti în maşina mamei, sper să nu facă infarct. 😀 Ne-am descurcat şi aşa. Îl aveam pe Mărgineanu. Ce am cântat aproape tot drumul? Vă spun imediat, dar de sunteţi sfioşi nu ascultaţi că nu e o melodie tocmai în ton cu sărbătoarea.
Desigur, plec iar. Habar nu am unde. O fi munte, o fi mare, o fi ce o fi, căci nu mai avem stare acasă, ne-am obişnuit pe drumuri. Ce o să cântăm? Depinde ce maşină va porni pe drum.

  – A mea

 

  – A lui

Momentan sunt într-un fel de vacanţă. Şi, tot momentan, îmi place 😀 Sărbători fericite în continuare!!!

 

Inainte de Paste

Ar trebui să vă vorbesc despre Vinerea Mare, despre Paşte. Dar pur şi simplu, nu vreau. Toată lumea numai despre asta vorbeşte. Eu nu. Eu vorbesc despre personaje. Fiind vinerea mare, merită şi ele puţină atenţie. Păi nu?
Fantasy-urile şi personajele lor sunt alese. Dar eu nu vorbesc despre orice personaj, ci despre ale mele (Normal, mâine va fi cu ouă roşii).
Seria Regală, complicată serie, cu multe răsturnări de situaţii. Cu elfi deosebiţi. Deosebiţi prin modul de-a acţiona. În fine, în majoritatea lor, elfii, nu sunt genul care să se implice în problemele altora şi atunci când o fac, o fac pe datorie. Adică ceilalţi le rămân datori. Normal, e şi cazul în care nu au de ales şi sunt nevoiţi să se alieze împotriva vreunui duşman. Seria Regală se petrece cu mult timp înaintea Şaramei. Că eu le scriu de la coadă la cap, aşa îmi place mie. Nu e o treabă tocmai uşoară să fi elf în lumea aia a lor. Mai ales când eşti vânat şi considerat duşmanul oricărei mişcări vii. Desigur, elfii profită de magia şi viaţa extrem de lungă, pentru a gândi. Nu fac ei lucruri nesăbuite. Asta dacă nu o luăm în considerare pe regina lor, Yassuna, care învaţă mai repede decât ar trebui cum e să fii elf. Cu toate că a fost crescută printre oameni, se dezumanizează destul de repede. Răceala caracteristică poporului, pune stăpânire pe ea. Dar şi nesăbuinţa tinereţii. Multe războaie se vor porni din pricina ei, iar multe dintre ele nu vor fi tocmai în favoarea binelui.

 

În lumea fantastică, elfii şi piticii sunt duşmani declaraţi. Asta până când una din naţii are probleme. Se ajută, normal, dar asta nu înseamnă că se şi plac. Piticii, sunt sarcastici prin felul lor. Ei bine, ei sunt o combinaţie între un pitic şi un viking. Luptă cu bardele şi sunt despărţiţi în clanuri. De secole bune, ca şi în cazul arkuzilor, conduce un singur clan, şi nu vă spun ce încăierări între pitici ieşeau la desemnarea noului rege. Ỗrr, unul dintre piticii ce pleacă în misiunea oului de demon, ajunge rege. După ani, când toţi piticii din misiunea respectivă mor, rămâne doar unul singur, Sod, din alt clan, iar el e următorul desemnat la putere. Our, piticul de ieri, e moştenitorul direct al lui Ỗrr, mă rog, singurul în viaţă. Dar când află că trebuie să devină rege, îşi ia tălpăşiţa (piticii au 1.40, 1.50, înălţime, diferiţi de cei din Şarama care erau cu adevărat mici, sunt roşcaţi în marea majoritate, prea puţini blonzi, ar semăna prea mult cu vikingii). Trebuie să înţelegeţi că piticilor le plac încăierările, iar un rege nu prea se încaieră, aşa că Our preferă să fugă dincolo de Mnemess (hotar între regate), pentru a-şi încerca norocul. Nici asta nefiind tocmai ok, ţinând cont că piticilor le place să stea sub munţi, să sape tunele şi să nu se despartă unii de ceilalţi.
Our este un personaj aparte: sarcastic, rece, dar şi îngăduitor. Puţin diferit de ceilalţi pitici. Dar, nu vă închipuiţi că ajută pe cineva dintr-o prea mare mărinimie, nu. El ajută atâta timp cât e sigur că va avea parte de bătaie.
Cu toate că cea de-a treia carte din serie se numeşte „Regina arkudă şi amuletele puterii”, Our este unul dintre personajele cheie. Sunt înnebunită după piticii ăştia. Uneori îmi plac mai mult decât elfii, a căror seriozitate nu te lasă să te destinzi.
Ţinând cont că sunt pe fugă, ajunge pentru astăzi. Continuăm şi după Paşte, că n-or fi intrat toate zilele în sac.

Despre ceva… Fragment…

FARA CORECTURA

SOLZ DE AUR
 
– Ce trebuie să facă?, îl iscodi Slã pe pitic.
Our căscă plictisit. Se întinsese pe punte, acolo unde soarele bătea mai cu putere. De l-ar fi văzut ceilalţi pitici, l-ar fi tratat aruncând cu pietre. Unde se mai văzuse pitic să stea întins la soare, când ei iubeau răcoarea şi adăpostul pământului? Până şi lui Our îi veni să zâmbească la gândul că un pitic l-ar fi putut zări. Dacă nu ar fi fost hoţul să-l incomodeze cu întrebări fără sens, ar fi putut să pună liniştit la cale un plan pentru ca fraţii săi să afle toate neghiobiile pe care le făcuse.
– Să lupte cu Solz de Aur.
– Cine e Solz de Aur?
Our simţi că înnebuneşte. La ce bun să faci toate lucrurile pe care nu le-ar face un pitic, dacă ai un hoţ pe cap care să pună tot felul de întrebări?
– Balena care l-a ucis pe inorogul de foc.
– Desigur, nimic prea periculos din câte îmi dau seama.
– Nu ştiam că hoţii pot fi ironici, bombăni piticul. Şi nici aşa vorbăreţi.
Slã privi furios peste marginile vasului.
– Nu poţi face vraja aia şi pentru mine?
Piticul se strâmbă.
– Oamenii, întotdeauna aveţi impresia că le puteţi face pe toate, nu?
– Dar e singură acolo jos, iar Solz de Aur pare a fi periculoasă.
– Desigur, doar e o balenă ucigaşă. Doar nu credeai că se joacă cu căluţii de mare.
Slã simţi că înnebuneşte de îngrijorare. Iar piticul îl scotea din sărite. Nu avea nici un sentiment de teamă pentru regina arkudă.
– Ţie chiar nu îţi e teamă pentru viaţa ei?
– Teamă?, întrebă el. Teama e o slăbiciune. Mai bine te-ai întinde lângă mine şi te-ai linişti. Solz de Aur nu e invincibilă, iar regina ta e singura care a rămas în viaţă pe un întreg câmp de luptă.
– O sirenă la luptă cu o balenă ucigaşă?
Piticul ridică, nepăsător, din umeri.
– Our, trebuie să fac ceva.
– Să încurci treburile, ăsta e singurul lucru pe care-l poţi face.
– Atunci spune-mi povestea lor. Te rog, Our.
Piticul se ridică în şezut. Cu calm, îşi aprinse pipa. Privi dincolo de orizont şi murmură în barbă:
– Pe toţi zeii, dintre toţi oamenii tocmai pe ăsta trebuia să mi-l scoateţi în cale. Dar tu de ce crezi că eu aş şti povestea?
Slã se aşeză lângă el.
– Sunt lucruri pe care un pitic să nu le ştie?
Desigur, Slã îşi dădu seama că trebuie să îl gâdile pe pitic în orgoliu, dacă dorea nişte răspunsuri.
– Desigur, mormăi piticul. Piticii, de obicei, le ştiu cam pe toate, că doar aşa e normal în lumea asta.
– Aşa e, întări Slã. Piticii sunt importaţi, ei ştiu tot şi văd tot.
– Da, se umflă în pene Our.
Slã îl privi pe pitic cu coada ochiului. Era clar că piticul se destinsese.
– Povestea, mormăi Our. Off, pe asta aş fi preferat să nu o ştiu. Prea mult zbucium în marea Rostia, prea multă durere. Ştii de ce o dată la zece ani apa adusă de mare dă nemurire celui ce o bea?
Slã negă din cap.
– Normal, oamenii nu ştiu niciodată nimic. Dar îţi spune eu. Pentru că inorogul de foc încearcă să-şi salveze tovarăşii. Magia lor se revarsă în ape, iar apa devine nemuritoare. Iar cel ce o bea, deţine puterea.
– Aşadar, concluzionă Slã, nu sunt morţi?
– Prizonieri, confirmă piticul trăgând cu nesaţ din pipă.
Slã simţi urletul durerii străpungându-i urechile. Aşadar, ei nu erau fantasme. Erau aievea. Prizonieri ai mărilor. Îi auzea cu adevărat. Ceva, cumva, într-un fel, străbătea barierele simţurilor lui.
– Dar povestea este mult mai lungă, bombăni piticul.
*
– Totul a început la finalul războiului, continuă inorogul de foc. Nici un inorog nu a fost ucis în timpul luptelor, dar atunci, Rufus cel Nesăbuit, vrăjitorul marelui Nord, a găsit soluţia de-a ne îndepărta. Mi-a furat amuleta libertăţii veşnice şi a aruncat-o în gura lui Solz de Aur. Apoi a aruncat un farmec de legare, iar noi, cu toţii, am rămas legaţi de Solz de Aur. Şi numai tu ne poţi salva.
În acelaşi moment, Our termină povestea pentru Slã. Desigur, trebuie să spunem că piticul a înflorit-o cu câteva picanterii şi blesteme la adresa lui Rufus cel Nesăbuit.
Fraã înţelesese că trebuie să lupte cu Solz de Aur, nu numai pentru a pune mâna pe amuletă, dar şi pentru a reda inorogilor libertatea. Însă, înainte de-a avea cea de-a treia amuletă doar pentru ea, trebuia să i-o redea inorogului de foc, iar el, pentru a rămâne liber, trebuia să i-o dăruiască. Până aici totul era mai puţin complicat, dar ceea ce o speria cu adevărat, era lupta cu Solz de Aur. Nu ar fi speriat-o atât de tare dacă ar fi fost în pielea ei. Dar ca sirenă, nu avea nici cea mai mică idee de ce ar trebui să facă.
– Şi unde o întâlnesc pe…
– Solz de Aur, spuse şoptit inorogul.
– Aşa, îngână Fraã. Unde o găsesc?
Inorogii de argint se ridicară pe picioarele din spate şi scoaseră sunete care mai de care. Inorogul de foc le aruncă o privire aprigă, iar ei tăcură muţi.
– Solz de Aur te va găsi ea, căci amuleta de la gâtul tău o va purta aici. Va înţelege ce pericol o paşte şi va dori să scape imediat de el.
Fraã rămase pe gânduri. Spadă nu avea, cu toate că atunci când se transformase o avusese la brâu. Cu mâinile goale contra unei balene ucigaşe, chiar nu se cădea. Nici măcar o toporişcă. Ceva care să o ajute în acest demers.
– Şi cum am să lupt cu ea?
Inorogii o priviră cu milă.
– Fiecare îşi găseşte calea, spuse inorogul de foc.
„Desigur”, gândi regina arkudă. „Chiar mă gândeam cum să intru în gura balenei ucigaşe, fără nici o armă în mână”.
Inorogii începură să se dea speriaţi înapoi. Fraã privi speriată în jur, dar nu se zărea nimic. Amuleta începu să lucească straniu. Nu era acelaşi luciu ca de aur. Nu era acelaşi foc. Era diferit.
– Ce se întâmplă?, reuşi să murmure Fraã.
Inorogul de foc se dădu la o parte.
– Se apropie.
Unul câte unul, inorogii începură să dispară. Un sentiment de nelinişte puse stăpânire pe Fraã. Îşi dădea seama că va rămâne singură să înfrunte creatura, şi aproape că nimic nu o speria mai mult de atât. Unde mai punea şi faptul că mâinile îi erau goale. Nimic care să o ajute în luptă.
Îi veni să urle după inorogi, să-i roage să rămână, dar, apoi, singură se îmbărbătă. Era singura supravieţitoare a unui război. Călcase pe trupurile celor morţi, cei ce căzuseră unul câte unul. Iar ea, ca prin minune, scăpase în viaţă. Trebuia să se îmbărbăteze. Trebuia. Nu avea altă soluţie. Avea să găsească şi calea, dacă nu, avea să moară. Poate că ar fi trebuit să moară de atunci, dar… Îşi lăsă gândurile să plutească când o gură mare, încadrată de nişte colţi ascuţiţi ca nişte cuţite. Privind în jur, Fraã, constată că era singură.
 
*
Slã şi Our ajunseră din nou la conflict. Tocmai ce Slã zări că spada arkudei zace pe un colţ al podelei, că scandalul fu gata.
– Trebuie să i-o aruncăm, ţipa Slã, luptându-se cu piticul pe spadă.
– Nu arunci spada unui rege, aşa, la voia întâmplării, ţipă piticul în timp ce trăgea cu putere de celălalt capăt al spadei.
– Dă-mi-o, lighioană, ţipă hoţul.
Piticul se prefăcu că dă drumul spadei, astfel încât hoţul să se relaxeze. Cum văzu că Slã zâmbi victorios, cum trase de spadă, deposedându-l pe hoţ şi trândintu-l pe jos.
– Lighioană, a?
Slã se ridică fără să scoată un cuvânt. Îşi scutură hainele, de parcă ar fi căzut în cine ştie ce oază de praf şi, fără să îi dea de gândit piticului, se repezi asupra lui. Spada scăpă din mâna piticului şi alunecă până într-un colţ întunecat. Dar cei doi erau prea prinşi în război, pentru a-şi mai da seama de ce se întâmplă cu spada. Se răsuceau pe podeaua de argint şi urlau aumândoi ca din gură de şarpe. Piticul tot încerca să îşi scoată toporişca de la cingătoare, dar Slã îşi înfipse dinţii în mâna piticului, chiar când era pe cale să ridice toporişca deasupra capului. Toporişca căzu pe punte, iar sunetul întâlnirii dintre argint şi oţel fu asurzitor. Cei doi se opriră din încăierare. Slã, mai iute de mâini, prinse toporişca. Piticul, văzu la ţanc, că imediat îi puse piedică oţului lăsâdu-l să cadă pe spate. Toporişca se duse cât colo şi, cumva, căzu peste bord.
Our privi înmârmurit, toporişca era viaţa lui.
– Neghiobule, ţipă el repezindu-se spre Slã. Am să te trimit în sac după ea.
Bătălia reîncepu.
 
*
Balena aproape că îşi lipi botul de nasul arkudei. Mirosea, căuta, ştia că pericolul e însăşi sirena. Solz de Aur părea nehotărâtă, iar Fraã nu avea puterea de-a se mişca, de-a respira, de-a da de înţeles că e în viaţă. Dacă ar fi ştiut o singură vrajă, ar fi vrut să fie aceea de împietrire. Să se împietrească pe sine şi să nu îi mai pese de nimic. Desigur, asta dacă nu ar fi împietrit balena.
Fraã ştia că e pierdută. Nici o sirenă nu putea ţine piept unei balene ucigaşe. Chiar atunci, în apele întunecate, străluci un metal. Toporişca piticului cădea alene.

Ne potolim, da?

Nu ştiu cine a folosit prima oară expresia asta, cred că Groparu’. Da, am furat-o, pentru că îmi vâjâie capul de nervi. Mă rog, proastă sunt eu că mă tot aventurez în lumea nervilor. Proastă sunt eu că am închis laptopul ca să nu mai văd şi să nu mai aud. Dar credeţi voi că nu mai văd şi nu mai aud? Undeva în mintea mea tot se întâmplă. Uneori ajung la limita aia a răbdării. Dacă înţelegeţi. Nu se mai termină? Pur şi simplu, nu putem să ne potolim o dată? Nu, nu putem. Şi apoi dăm vina pe alţii că viaţa noastră e de căcat. Păi da, că parcă alţii ne-o fac aşa, ne-o facem singuri.
Ca să mă calmez, îmi amintesc de Osho. Normal, îmi dau una în frunte. Oare acum doi ani, când credeam că nu o să mai revin la o viaţă normală niciodată, oare nu Osho m-a ridicat din pat şi mi-a arătat că eu sunt cea care înţelege greşit? Oare nu aşa a învăţat şi Yassuna, regina elfă, de la elpizi? Oare, viaţa mea nu se ghida după sfaturile lui? Atunci ce s-a întâmplat? De ce nu i-am urmat şi atunci sfaturile? Dar acum?
Azi l-am reluat pe omul ăsta. Aveam nevoie să-mi reamintească. Să vă dau citate? Eu vă dau, dar sunteţi siguri că le faceţi faţă?
„Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte”, şi credeţi voi că nu e aşa? Aşa e.
„Dacă deveniţi conştienţi de solitudinea voastră, deveniţi conştienţi şi de cea a altora, caz în care recunoaşteţi faptul că dorinţa de posesiune este nefirească”. Eh? De ce trebuie să îmi spună el asta, de ce nu o pot gândi eu cu capul meu?
„Omul devine cu adevărat om atunci când îşi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce este: ăsta este primul curaj, adevăratul curaj”. Păi da, aici să vă văd. Câţi îşi asumă? Că eu mi-am asumat. Bine tot nu e din punctul de vedere al unora, dar din al meu e chiar foarte bine.
„Joaca trebuie să rămână viaţa ta. Munca trebuie să fie doar un mijloc de a te juca. Nu-ţi transforma viaţa într-o rutină de muncă, pentru că scopul vieţii e joaca.” E? Mie îmi spune multe treaba asta, vouă? Să o încropim cu alta, că parcă se leagă: „Renunţă la comparaţii şi poţi să te bucuri de viaţă la maxim.”
„Fiecare greşeală este o ocazie de a învăţa. Totul este să nu comiţi aceeaşi greşeală în mod repetat – ar fi o prostie. Însă comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie să-ti fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi.” A doua oară nu o mai fac nici moartă, chiar atât de blondă nu sunt nici eu.
„Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: „Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea.” Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa.” Da, da, cu mâna mea, că ce îşi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte.
„Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societăţi, cluburi. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi, încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că, indiferent ce ai face, trăieşti singur.”
Să vă spun şi despre raţiune. Că nu degeaba îi spuneam eu Sashei cum stă treaba cu inima şi raţiunea. Ceva tot mai aveam în cap, dar nu mai ştiam că am.
„Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.”. Da Sasha, citeste Osho, uneori ştie să spună ce trebuie 😉
Şi încă una ca să mă pot elibera:
„Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane foarte rare şi deosebite care încearcă să-şi vadă această goliciune.”
Nu, nu, încă sunt în silenzzio. Păi da, se apropie ziua mea, şi, ca de obicei, trebuie să se întâmple ceva. De data asta o cădea un asteroid, că ar cam fi cazul.
Normal, până atunci, La mulţi ani, soţul meu si mama mea! Că doar am stabilit că mâine e George pentru noi, adică azi. Mita o primiti în particular, nu pe blog 😀
Şi cam atât. Acum ne potolim, da?!
P.S. Nu are nici o legatura cu cine se simte, culmea e ca are legatura tocmai cu cine nu se simte. Deci nu mai interpretati tot, mai am si alte probleme. Acelea, pe care le cred unii, nu mai sunt ale mele. Deci inexistente, adica ignore. Daca am o problema tine de alta natura. Am zis ca nu mai exist in treaba respectiva? Am zis. Pot sa fiu lasata in pace? Cred ca pot. Multumesc! Acum pot sa dorm? Pot.