Summitul e de vina. Sau cum sa gandesti cu capul altora

Se întâmplă aşa: să te duci în direcţii greşite şi să măsori drumuri nepietruite. De parcă i-ar păsa cuiva de ele. Să agiţi un stilou într-o călimară, fără sensul (propriu-zis) şi să auzi melodii care nu au existat niciodată. Da, se întâmplă. I se poate întâmpla oricui. Să pleci, să te întorci, iar să pleci şi să nu te mai întorci. Se întâmplă multe. Uneori se întâmplă să credem, alteori se întâmplă să nu credem. Şi, de cele mai multe ori, se întâmplă să fim înţeleşi greşit, într-o situaţie sau alta, după caz. Eu am pus un punct. Un punct care va rămâne punct. În viaţa mea, aia reală, aia pe care calc zi de zi şi prin care cutreier şi pe care o ating. E şi asta o viaţă, o viaţă a mea. O viaţă în care sunt implicaţi şi alţii. Şi şiţi ce am descoperit? Că îmi place viaţa reală. Şi ca să trec la un ton mai vesel şi la o discuţie purtată cu un prieten, o să vă prezint mai jos un material pe care l-am scris pe data de 3, nu de alta, dar nu mai ştiu în ce dată suntem azi. Un material care iniţial ar fi trebuit să fie modificat, nu de mine, în orice caz, până la urmă a rămas aşa. E o glumă, mă rog, o glumă serioasă, dacă îi putem spune aşa, dar şi o pildă, pentru că, vrând nervând, chiar am reuşit să gândesc cu capul altuia.
P.S Momentan blogul va fi moderat, pentru că eu nu voi fi aici şi pentru că e mai bine aşa pentru moment. Am decis, de comun acord cu Vania, că are dreptul să taie şi să spânzure, e la alegerea lui. Din moment ce am luat împreună această decizie, eu am de gând să nu o încalc. Când voi reveni, lucrurile vor sta altfel, până atunci, Vania are cuvântul. Are şi dreptul de-a scrie de-o considera de cuviinţă. Momentan, blogul meu e şi al lui. Şi cu asta, vă las în compania marelui om. Eu zic că nu e cazul să vă speriaţi. Vania ştie şi de glumă şi de alte alea.
*
 

N-am ce să explic pentru că nu e decât treaba mea. Ideea e că am reuşit, până la urmă, să gândesc şi cu capul altuia. Vi se pare anormal? Nu, toţi o facem în mod inconştient uneori, dar nu, eu am făcut-o în mod conştient. Adică: am luat capul lui Vania şi cu permisiunea posesorului de drept, l-am pus la gândit. I-am explicat capului lui Vania, în prea puţine fraze şi apoi i-am arătat dovezi. Habar nu am dacă avea mintea odihnită, dar bănuiesc că da, oricum, asta contează mai puţin. De câte ori i-am zis să judece în dreptul meu a făcut-o corect. Nu prea cred că a ratat nici acum, dar culmea e că tot cum a zis el mă simt. Cum a zis el: „eşti o mare proastă, cea mai mare”. Mă rog, el a zis-o frumos, adică invers, pentru că aşa le zice Vania. Dacă îţi spune că te urăşte, e clar că te iubeşte. Dar pentru asta e nevoie de ceva timp şi conversaţie.
O să mă întrebaţi de ce i-am cerut capul lui Vania. Eu o să vă răspund că nu numai că nu eram în stare să îl pun pe al meu la treabă, dar eram şi complet … nasol, ce mai. Ei, nu că acum aş fi mai altfel, dar, într-un fel, am o anumită încredere în capul lui Vania. E vorba de experienţă, ani, tone de cărţi, cu toate că el mă tot ameninţă cu o Patricia, eu ştiu. Alte lucruri. Şi, desigur, capul lui judeca total la rece, fără nici o implicare de nici un fel. Şi atunci când mintea e total detaşată de evenimente, cred eu, le poate judeca mai bine.
Desigur, acum domnul va spune că nu sunt corectă şi că trebuia să spun numai lucruri frumoase 😀 , dar nu m-am putut abţine.
De ce v-am spus de capul lui Vania? Ca să ştiţi şi voi că se poate judeca şi altfel decât cu al vostru. Cel puţin în marile momente de criză. Şi, desigur, încă mai am nevoie de mintea lui. Cum de ce? Să judece. Că doar i-am spus „Astea sunt dovezile, judecă-mă tu”. Iar el mi-a spus exact cum am amintit deja: „Eşti o mare proastă şi totul e o mare prostie şi mai mult nici un om nu îţi poate spune”. L-am întrebat de zece ori dacă e sigur. Normal, Vania a adunat un consiliu, adică mai multe capete, consiliu care a răsfoit dovezile şi a decis acelaşi lucru. Aşadar, când mai mulţi oameni îţi spun că eşti beat, te duci urgent şi te culci. Cam prea agitată zilele astea. Să fi fost de vină summitul, norul ăla negru care s-a postat în faţa ferestrei mele, ideea aia fixă care nu îmi dădea pace. Dumnezeu ştie ce a fost şi tot el ştie ce va mai fi. Cert e că s-a dus dracului tot artistul din mine. A luat-o pe ogoare şi a fugit. Momentan cam asta cer, să vină artistul înapoi şi să îmi trăiesc viaţa. Măcar de atâta lucru sunt sigură şi eu.
Acum, Vania, mai am o problemă. Încrederea. În mine. Cu asta cum rezolvi, pentru că trebuie să o faci din moment ce ţi-ai luat o sarcină. Mie aşa mi se pare corect. Nu ştiu, chemi din nou consiliul şi vă consultaţi. E un ordin, că rugămintea a fost doar pentru puţină gândire. Aştept. 😀