Vania si diminetile proaste (diminetile imi apartin)

După ce că am început cu stângul toată ziua şi tot spre stângul am mers. Vine şi bomba, Vania a închis blogul. Desigur, toţi se întrebau de ce, sunt de vină, nu sunt. Eu, calmă, am zis că pentru orice există o logică, să aşteptăm să vină Vania şi să ne spună. Desigur, Vania trece printr-o pasă proastă. Dar asta nu înseamnă că nu l-am obligat să îmi dea parola blogului şi să nu mă mai f… la creier. Nu domnule, nu accept. Nu accept ca un om talentat să iasă din viaţa publică virtuală. Habar nu am ce faceţi, ce nu faceţi, dar îl susţineţi pe Vania şi îl aduceţi înapoi în blog, că fac criză de isterie pe loc. Pasa proasta să o aibă şi cu blog. El e prietenul meu virtual cel mai bun. CEL MAI, DA, VANIA? Şi mor cu tine de gât. Că nu îmi ajungea ziua mea.
 
*
Azi am avut o zi mai grea decât prevăzusem. Normal, de obicei când prevăd o zi uşoară e grea şi invers. Dacă aş fi mama Omida, mi-ar fi ciudă pe mine. De obicei eu nu ştiu ce fac de pe o zi pe alta, pentru că nu prea depinde de mine. E posibil să primesc instrucţiuni să fac sau să nu fac. Parcă aş fi agentul 00 😀 Nop, normal, instrucţiunile de tip mail, care vin în fiecare zi sau aproape, îmi spun: azi ai de scris, azi ai de făcut aia, azi faci aia, azi nu mai faci. Logic, instrucţiuni Pro. A, nuu, azi nu am primit, mă rog, am primit toată echipa, dar nu mi se adresa mie. Deci, normal, zic eu, dorm. Nop, de ce? A ieşit soarele, poate vrei tu să te simţi bine, dar şi soare şi bine nu se pune. Bine, zic în gândul meu. Că viaţa nu o fi numai perfectă, accept, că oricum n-am de ales. Şi, desigur, am acceptat. Printre toate cele întâmplate banale, desigur, fără a avea vreun sens de-a fi povestite, aaa, ceva tot merită spus, am aflat că de trei ani, contabilii, nu şi-au dat seama că anumite obiecte nu mai sunt pe inventarul meu. Trăim în România, deci e posibil. Nu că nu s-ar fi purtat aceeaşi discuţie şi anul trecut. Oricum, şi asta e neinteresant, că tot aşa va mai rămâne trei ani, până îi va veni vreunuia mintea la cap. – Posibil doar dacă vine un contabil cu creier. Eu sper. –
Eu, de fapt, voiam să vă povestesc despre dimineţile mele. Aaa, asta aţi înţeles şi voi şi nu înţelegeaţi ce am în cap. Nu, aia aveam, dar, ca de obicei, deviez de la subiect. Dimineţile mele, întotdeauna, sau aproape, sunt cheaune. Doar v-am spus ca sunt uitucă, dar de vină sunt doar dimineţile. De exemplu: mă trezesc dimineaţa, mă duc fuga la mail. Dacă e mail, dau din colţ în colţ. Literele, înţelegeţi, nu le percep chiar de cum deschid ochii, pot la fel de bine să îmi scrie şi în chineză. Multe din dimineţile mele sunt cu vedenii şi auzenii. Ma trezesc – nu la propriu – pe la 12 şi o sun pe mama să o întreb ce mi-a zis dimineaţă la telefon. Mama rămâne mască şi îmi spune că nu cu ea am vorbit. Caut în apeluri pierdute şi la telefoane date, nimic.  
Deci nu, asta e clar. Nu am vorbit cu nimeni despre nimic, dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc toată ziua cu cine am vorbit. Totuşi. Uit de la mână pân’ la gură. Degeaba îmi spune cineva ceva, că e destul de probabil să uit. Foarte probabil. Nici ce scriu eu nu îmi prea amintesc. Mă mai întreabă lumea: „Despre ce e vorba în cartea aia?” Eu: „Aaaa”. Şi oamenii cred că fac pe nebuna şi nu vreau să spun, dar eu uit. Habar nu mai am despre ce e vorba. Am caiete cu însemnări, ce dracu’. Doar îmi încarc destul memoria cu vitezele maşinii şi cu trei pedale o dată, doar nu vreţi să-mi explodeze capul. Din moment ce v-aţi prins cu toţii că atâta pot, dacă mai treceţi pe aici, ca să citez un om deştept, mă meritaţi. Asta este. Soarta. Tună, fulgeră şi ne adună.

Violenta juvenila

Mai întâi, Xreader şi-a făcut blog.
 
 
Ne întorcem la lucruri serioase. Nu triste, dar reale. Poate şi triste, pentru că, până la urmă, tot ceea ce am să vă spun, se transformă într-o tragedie.
Desigur, nu am copil, nu încă. Va fi sau nu, asta nu eu pot decide, dar am o nepoată, are 14 ani, e domnişoară de acum şi vrea să gândească tot mai mult cu capul ei – nu că aş zice eu că nu e bine, dar nu e întotdeauna corect. Vrea să se identifice cu persoane importante, să fie la modă, să nu cumva să piardă trendul. Nici asta nu zic că nu e bine, e bine, atâta timp cât o faci într-o limită normală. Şi eu am fost rebelă la vârsta ei şi cine nu o fi fost? Dar, desigur, altele erau vremurile şi alta educaţia.
Corina ne vorbeşte despre violenţa în şcoli, pe stradă etc. Violenţa care izbucneşte din sufletul unui copil. De ce sunt copiii noştrii predispuşi spre violenţă? De ce nu încearcă să folosească raţiunea în locul pumnului? Numai Dumnezeu ştie unde va ajunge societatea asta. Asta dacă o mai şti şi El. Nu suntem în stare să ne educăm copii. Nu mai avem timp de ei şi din cauza asta se petrece tot mai mult timp în faţa televizorului sau în faţa calculatorului. Nici asta nu ar fi o problemă dacă copiilor li s-ar explica că aia nu e viaţa reală. Că în viaţa reală rămân sechele, dureri, resentimente. Ce e de făcut în cazul ăsta? Eu nu ştiu, dar sunt convinsă că soluţii există. Desigur, nici metoda băţului nu merge, e nevoie de multă înţelegere şi multă experienţă.
Dar nu numai adulţii observă acest lucru, ci şi tinerii. M-am legat de ceea ce a spus Corina, pentru a vă duce la Ştefan, pe blogul lui. Unde e postat un filmuleţ în regia lui, făcut de elevii de liceu cu ajutorul unei clase mai mici. A VI-a parcă. Vizionaţi filmul şi daţi-vă cu părerea, nu mai rămâneţi pasivi, ar putea fi copilul vostru acolo.