Feriti-va!!! Conduc!!!

Am plecat, da, am plecat. Singură în oraş. Cam asta e tot, normal. Dar vă dau şi detalii, mai ales că eu ştiu pe cineva care vrea detalii 😉 Azi, o prietenă, îmi zice să o duc acasă. Eu, cu curaj în mine, zic că da. Mă rog, curajul a durat pe străduţele dintre blocuri, că atâta timp cât ai douăzeci la oră, ştiţi voi, maşini parcate peste tot, deci imposibil mai mult, nu prea are ce ţi se întâmpla. Dar, când am ieşit pe strada mare, brusc, piciorul meu stâng, a început să tremure. Era pe ambreiaj, că oprisem în momentul ălă. Desigur, de ce oprisem? În faţa mea o altă începătoare. Tipa mergea în zig-zag. Numa’ banda întâi nu o nimerea, în rest, era peste tot. Ţinând cont că pe lângă mine tot treceau tiruri nu aveam cum să o depăşesc. Aşa că am călcat ambreiaj şi frână şi am lăsat-o să se ducă, că deja era stresată. Normal, nu am claxonat-o că am zis că se sperie nebuna şi dracu’ ştie ce mai ieşea. Ea se duce, eu după ea mai cu a treia, dar mai departe. Ajungem la barieră. Logic că era pusă, că doar am prins-o şi la întoarcere, ce naiba. Ea opreşte, eu opresc, ceva mai încolo, în spatele meu, ghiciţi ce, alt începător, normal. Îi zic prietenei mele: „Îmi tremură piciorul pe ambreiaj”. Ea tot vorbea de nişte stele colorate, zău că nu pricep de ce 😀
Normal, o las pe prietena mea la bloc şi pornesc spre casa mea. Aaa, am uitat să vă spun, în maşina cu începătoarea zig-zag, se afla instructorul, mă rog, unul din ei, cel cu care am dat de carnet, într-un final. Omul, la barieră, a venit la mine, să îmi zică că era cazul. Dar asta nu contează. Eu plec spre casa mea, liniştită. Fără începători, dau şi eu a patra. Nu de alta, dar nu aveam chef să mă prindă tirul din spatele meu. Trebuia să fac stânga spre blocul meu, dar m-am răzgândit. I-am dat înainte şi m-am dus la restaurantul cu pricina. Parchez, chiar frumos, şi intru. Atunci s-a declanşat. Atunci am priceput că am mers singură, iar picioarele, ca nebunele, tremurau sub mine.
Vi-l amintiţi pe ospătarul cu cărţile, da? Desigur, el nu are blog. M-am aşezat la masă şi l-am întrebat: „Tu ai carnet?”. El: „Da”. Eu: „Bine, atunci mergi cu mine acasă că nu mai sunt în stare singură”. El acceptă, dar nu mai îndrăzneşte să-mi dea cărţi. Nu a mai fost nevoie, că veni Xreader, care îmi zice: „Bravo, dar bine că nu mi-ai spus totuşi, că stăteam stresat”.
Ce nu v-am spus. Eu nu am decât un semn de începător, pe spate. Ălă de pe faţă l-am pierdut. Aşa că îmi fac unul pe calculator, cam de şase ori mai mare decât ăla normal. Vă daţi seama că m-a văzut toată lumea şi toată lumea a râs. Am remediat, acum, pe seară, mi-am făcut unul mai mic. Normal chiar. Deci am ieşit. Încă îmi mai tremură picioarele, dar am ieşit. Şi am mers şi noaptea, na.
Normal, acum sunt la faza în care îmi fac hărţi mentale. Pe acolo am prioritate, pe acolo niet. Acolo e nasol, intersecţie mare, toată lumea are prioritate, dar nu are nimeni. Mai bine ocolim prin centru. Şi tot aşa. Normal, chiar dacă e aglomerat, aleg drumurile simple, pe unde eu am prioritate, unde nu e prea mult stânga, dreapta, unde, unde… Şi să nu albesc eu de la 28 ani? Eheee…