Ne potolim, da?

Nu ştiu cine a folosit prima oară expresia asta, cred că Groparu’. Da, am furat-o, pentru că îmi vâjâie capul de nervi. Mă rog, proastă sunt eu că mă tot aventurez în lumea nervilor. Proastă sunt eu că am închis laptopul ca să nu mai văd şi să nu mai aud. Dar credeţi voi că nu mai văd şi nu mai aud? Undeva în mintea mea tot se întâmplă. Uneori ajung la limita aia a răbdării. Dacă înţelegeţi. Nu se mai termină? Pur şi simplu, nu putem să ne potolim o dată? Nu, nu putem. Şi apoi dăm vina pe alţii că viaţa noastră e de căcat. Păi da, că parcă alţii ne-o fac aşa, ne-o facem singuri.
Ca să mă calmez, îmi amintesc de Osho. Normal, îmi dau una în frunte. Oare acum doi ani, când credeam că nu o să mai revin la o viaţă normală niciodată, oare nu Osho m-a ridicat din pat şi mi-a arătat că eu sunt cea care înţelege greşit? Oare nu aşa a învăţat şi Yassuna, regina elfă, de la elpizi? Oare, viaţa mea nu se ghida după sfaturile lui? Atunci ce s-a întâmplat? De ce nu i-am urmat şi atunci sfaturile? Dar acum?
Azi l-am reluat pe omul ăsta. Aveam nevoie să-mi reamintească. Să vă dau citate? Eu vă dau, dar sunteţi siguri că le faceţi faţă?
„Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte”, şi credeţi voi că nu e aşa? Aşa e.
„Dacă deveniţi conştienţi de solitudinea voastră, deveniţi conştienţi şi de cea a altora, caz în care recunoaşteţi faptul că dorinţa de posesiune este nefirească”. Eh? De ce trebuie să îmi spună el asta, de ce nu o pot gândi eu cu capul meu?
„Omul devine cu adevărat om atunci când îşi asumă întreaga răspundere pentru ceea ce este: ăsta este primul curaj, adevăratul curaj”. Păi da, aici să vă văd. Câţi îşi asumă? Că eu mi-am asumat. Bine tot nu e din punctul de vedere al unora, dar din al meu e chiar foarte bine.
„Joaca trebuie să rămână viaţa ta. Munca trebuie să fie doar un mijloc de a te juca. Nu-ţi transforma viaţa într-o rutină de muncă, pentru că scopul vieţii e joaca.” E? Mie îmi spune multe treaba asta, vouă? Să o încropim cu alta, că parcă se leagă: „Renunţă la comparaţii şi poţi să te bucuri de viaţă la maxim.”
„Fiecare greşeală este o ocazie de a învăţa. Totul este să nu comiţi aceeaşi greşeală în mod repetat – ar fi o prostie. Însă comite cât mai multe greşeli noi de care eşti în stare; nu trebuie să-ti fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îţi permite să înveţi.” A doua oară nu o mai fac nici moartă, chiar atât de blondă nu sunt nici eu.
„Facem cu toţii parte din aceeaşi existenţă. Indiferent pe cine răneşti, în cele din urmă te răneşti pe tine însuţi. Poate că acum nu îţi dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înţelege şi îţi vei spune: „Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea.” Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul. Nu este altcineva. Existenţa este una singură, este o unitate cosmică. Din această înţelegere se iveşte non-violenţa.” Da, da, cu mâna mea, că ce îşi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte.
„Omul nu a învăţat încă să guste frumuseţea singurătăţii. El caută mereu să se angajeze într-o relaţie, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soţie sau un soţ, cu un copil… cu cineva. El a creat societăţi, cluburi. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici. Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să-şi uite singurătatea. Fiind în mijlocul acestor mulţimi, încerci să uiţi ceva, ceva de care îţi aminteşti uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că, indiferent ce ai face, trăieşti singur.”
Să vă spun şi despre raţiune. Că nu degeaba îi spuneam eu Sashei cum stă treaba cu inima şi raţiunea. Ceva tot mai aveam în cap, dar nu mai ştiam că am.
„Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.”. Da Sasha, citeste Osho, uneori ştie să spună ce trebuie 😉
Şi încă una ca să mă pot elibera:
„Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane foarte rare şi deosebite care încearcă să-şi vadă această goliciune.”
Nu, nu, încă sunt în silenzzio. Păi da, se apropie ziua mea, şi, ca de obicei, trebuie să se întâmple ceva. De data asta o cădea un asteroid, că ar cam fi cazul.
Normal, până atunci, La mulţi ani, soţul meu si mama mea! Că doar am stabilit că mâine e George pentru noi, adică azi. Mita o primiti în particular, nu pe blog 😀
Şi cam atât. Acum ne potolim, da?!
P.S. Nu are nici o legatura cu cine se simte, culmea e ca are legatura tocmai cu cine nu se simte. Deci nu mai interpretati tot, mai am si alte probleme. Acelea, pe care le cred unii, nu mai sunt ale mele. Deci inexistente, adica ignore. Daca am o problema tine de alta natura. Am zis ca nu mai exist in treaba respectiva? Am zis. Pot sa fiu lasata in pace? Cred ca pot. Multumesc! Acum pot sa dorm? Pot.

24 de ore tacere…

 

Cheful meu s-a dus. Gata, m-am liniştit. Nu mai am chef, e linişte. Aşadar: mă apuc de alte alea. Internetul, timpul, scrisul, parcă îmi grăbesc viaţa. Pun laptopul de-o parte, pentru 24 de ore. Închid şi televizorul, tot pentru atâtea ore. Nu, lumina rămâne aprinsă, pentru că am chef să citesc tot ce îmi pică în mână.
M-am străduit în zadar să mă conving că am chef de internet, nu am. Sunt câteva pagini pe care trec, apoi mă întreb de ce i-am dat iar drumu’ cutiei negre? Şi nu îmi pot explica. O fi că vine Paştele şi deja ştiu ce mă aşteaptă? O fi. O fi din cauza timpului? O fi şi asta. O fi din cauza unora care tot nu se pot abţine să-şi ţină gura închisă? Mnu, am trecut de faza asta. Oricum, ceva e. Pentru că entuziasmul meu internautic a dispărut brusc. Până nici literele nu le mai adun să le fa cuvinte, e prea banal.
Eu sunt omul tavernei, cum mă autodenumesc. Îmi place să stau închisă, să fie întuneric şi linişte. Astăzi, vreau lumină, gălăgie şi libertate. Nu am chef de nimic din ceea ce aveam de obicei. Deci da, 24 de ore fără net. Poveşti? Nu am. Vă duceţi la Vania în timpul ăsta. Oricum, el ştie ce face. Au revoire!