Despre ceva… Fragment…

FARA CORECTURA

SOLZ DE AUR
 
– Ce trebuie să facă?, îl iscodi Slã pe pitic.
Our căscă plictisit. Se întinsese pe punte, acolo unde soarele bătea mai cu putere. De l-ar fi văzut ceilalţi pitici, l-ar fi tratat aruncând cu pietre. Unde se mai văzuse pitic să stea întins la soare, când ei iubeau răcoarea şi adăpostul pământului? Până şi lui Our îi veni să zâmbească la gândul că un pitic l-ar fi putut zări. Dacă nu ar fi fost hoţul să-l incomodeze cu întrebări fără sens, ar fi putut să pună liniştit la cale un plan pentru ca fraţii săi să afle toate neghiobiile pe care le făcuse.
– Să lupte cu Solz de Aur.
– Cine e Solz de Aur?
Our simţi că înnebuneşte. La ce bun să faci toate lucrurile pe care nu le-ar face un pitic, dacă ai un hoţ pe cap care să pună tot felul de întrebări?
– Balena care l-a ucis pe inorogul de foc.
– Desigur, nimic prea periculos din câte îmi dau seama.
– Nu ştiam că hoţii pot fi ironici, bombăni piticul. Şi nici aşa vorbăreţi.
Slã privi furios peste marginile vasului.
– Nu poţi face vraja aia şi pentru mine?
Piticul se strâmbă.
– Oamenii, întotdeauna aveţi impresia că le puteţi face pe toate, nu?
– Dar e singură acolo jos, iar Solz de Aur pare a fi periculoasă.
– Desigur, doar e o balenă ucigaşă. Doar nu credeai că se joacă cu căluţii de mare.
Slã simţi că înnebuneşte de îngrijorare. Iar piticul îl scotea din sărite. Nu avea nici un sentiment de teamă pentru regina arkudă.
– Ţie chiar nu îţi e teamă pentru viaţa ei?
– Teamă?, întrebă el. Teama e o slăbiciune. Mai bine te-ai întinde lângă mine şi te-ai linişti. Solz de Aur nu e invincibilă, iar regina ta e singura care a rămas în viaţă pe un întreg câmp de luptă.
– O sirenă la luptă cu o balenă ucigaşă?
Piticul ridică, nepăsător, din umeri.
– Our, trebuie să fac ceva.
– Să încurci treburile, ăsta e singurul lucru pe care-l poţi face.
– Atunci spune-mi povestea lor. Te rog, Our.
Piticul se ridică în şezut. Cu calm, îşi aprinse pipa. Privi dincolo de orizont şi murmură în barbă:
– Pe toţi zeii, dintre toţi oamenii tocmai pe ăsta trebuia să mi-l scoateţi în cale. Dar tu de ce crezi că eu aş şti povestea?
Slã se aşeză lângă el.
– Sunt lucruri pe care un pitic să nu le ştie?
Desigur, Slã îşi dădu seama că trebuie să îl gâdile pe pitic în orgoliu, dacă dorea nişte răspunsuri.
– Desigur, mormăi piticul. Piticii, de obicei, le ştiu cam pe toate, că doar aşa e normal în lumea asta.
– Aşa e, întări Slã. Piticii sunt importaţi, ei ştiu tot şi văd tot.
– Da, se umflă în pene Our.
Slã îl privi pe pitic cu coada ochiului. Era clar că piticul se destinsese.
– Povestea, mormăi Our. Off, pe asta aş fi preferat să nu o ştiu. Prea mult zbucium în marea Rostia, prea multă durere. Ştii de ce o dată la zece ani apa adusă de mare dă nemurire celui ce o bea?
Slã negă din cap.
– Normal, oamenii nu ştiu niciodată nimic. Dar îţi spune eu. Pentru că inorogul de foc încearcă să-şi salveze tovarăşii. Magia lor se revarsă în ape, iar apa devine nemuritoare. Iar cel ce o bea, deţine puterea.
– Aşadar, concluzionă Slã, nu sunt morţi?
– Prizonieri, confirmă piticul trăgând cu nesaţ din pipă.
Slã simţi urletul durerii străpungându-i urechile. Aşadar, ei nu erau fantasme. Erau aievea. Prizonieri ai mărilor. Îi auzea cu adevărat. Ceva, cumva, într-un fel, străbătea barierele simţurilor lui.
– Dar povestea este mult mai lungă, bombăni piticul.
*
– Totul a început la finalul războiului, continuă inorogul de foc. Nici un inorog nu a fost ucis în timpul luptelor, dar atunci, Rufus cel Nesăbuit, vrăjitorul marelui Nord, a găsit soluţia de-a ne îndepărta. Mi-a furat amuleta libertăţii veşnice şi a aruncat-o în gura lui Solz de Aur. Apoi a aruncat un farmec de legare, iar noi, cu toţii, am rămas legaţi de Solz de Aur. Şi numai tu ne poţi salva.
În acelaşi moment, Our termină povestea pentru Slã. Desigur, trebuie să spunem că piticul a înflorit-o cu câteva picanterii şi blesteme la adresa lui Rufus cel Nesăbuit.
Fraã înţelesese că trebuie să lupte cu Solz de Aur, nu numai pentru a pune mâna pe amuletă, dar şi pentru a reda inorogilor libertatea. Însă, înainte de-a avea cea de-a treia amuletă doar pentru ea, trebuia să i-o redea inorogului de foc, iar el, pentru a rămâne liber, trebuia să i-o dăruiască. Până aici totul era mai puţin complicat, dar ceea ce o speria cu adevărat, era lupta cu Solz de Aur. Nu ar fi speriat-o atât de tare dacă ar fi fost în pielea ei. Dar ca sirenă, nu avea nici cea mai mică idee de ce ar trebui să facă.
– Şi unde o întâlnesc pe…
– Solz de Aur, spuse şoptit inorogul.
– Aşa, îngână Fraã. Unde o găsesc?
Inorogii de argint se ridicară pe picioarele din spate şi scoaseră sunete care mai de care. Inorogul de foc le aruncă o privire aprigă, iar ei tăcură muţi.
– Solz de Aur te va găsi ea, căci amuleta de la gâtul tău o va purta aici. Va înţelege ce pericol o paşte şi va dori să scape imediat de el.
Fraã rămase pe gânduri. Spadă nu avea, cu toate că atunci când se transformase o avusese la brâu. Cu mâinile goale contra unei balene ucigaşe, chiar nu se cădea. Nici măcar o toporişcă. Ceva care să o ajute în acest demers.
– Şi cum am să lupt cu ea?
Inorogii o priviră cu milă.
– Fiecare îşi găseşte calea, spuse inorogul de foc.
„Desigur”, gândi regina arkudă. „Chiar mă gândeam cum să intru în gura balenei ucigaşe, fără nici o armă în mână”.
Inorogii începură să se dea speriaţi înapoi. Fraã privi speriată în jur, dar nu se zărea nimic. Amuleta începu să lucească straniu. Nu era acelaşi luciu ca de aur. Nu era acelaşi foc. Era diferit.
– Ce se întâmplă?, reuşi să murmure Fraã.
Inorogul de foc se dădu la o parte.
– Se apropie.
Unul câte unul, inorogii începură să dispară. Un sentiment de nelinişte puse stăpânire pe Fraã. Îşi dădea seama că va rămâne singură să înfrunte creatura, şi aproape că nimic nu o speria mai mult de atât. Unde mai punea şi faptul că mâinile îi erau goale. Nimic care să o ajute în luptă.
Îi veni să urle după inorogi, să-i roage să rămână, dar, apoi, singură se îmbărbătă. Era singura supravieţitoare a unui război. Călcase pe trupurile celor morţi, cei ce căzuseră unul câte unul. Iar ea, ca prin minune, scăpase în viaţă. Trebuia să se îmbărbăteze. Trebuia. Nu avea altă soluţie. Avea să găsească şi calea, dacă nu, avea să moară. Poate că ar fi trebuit să moară de atunci, dar… Îşi lăsă gândurile să plutească când o gură mare, încadrată de nişte colţi ascuţiţi ca nişte cuţite. Privind în jur, Fraã, constată că era singură.
 
*
Slã şi Our ajunseră din nou la conflict. Tocmai ce Slã zări că spada arkudei zace pe un colţ al podelei, că scandalul fu gata.
– Trebuie să i-o aruncăm, ţipa Slã, luptându-se cu piticul pe spadă.
– Nu arunci spada unui rege, aşa, la voia întâmplării, ţipă piticul în timp ce trăgea cu putere de celălalt capăt al spadei.
– Dă-mi-o, lighioană, ţipă hoţul.
Piticul se prefăcu că dă drumul spadei, astfel încât hoţul să se relaxeze. Cum văzu că Slã zâmbi victorios, cum trase de spadă, deposedându-l pe hoţ şi trândintu-l pe jos.
– Lighioană, a?
Slã se ridică fără să scoată un cuvânt. Îşi scutură hainele, de parcă ar fi căzut în cine ştie ce oază de praf şi, fără să îi dea de gândit piticului, se repezi asupra lui. Spada scăpă din mâna piticului şi alunecă până într-un colţ întunecat. Dar cei doi erau prea prinşi în război, pentru a-şi mai da seama de ce se întâmplă cu spada. Se răsuceau pe podeaua de argint şi urlau aumândoi ca din gură de şarpe. Piticul tot încerca să îşi scoată toporişca de la cingătoare, dar Slã îşi înfipse dinţii în mâna piticului, chiar când era pe cale să ridice toporişca deasupra capului. Toporişca căzu pe punte, iar sunetul întâlnirii dintre argint şi oţel fu asurzitor. Cei doi se opriră din încăierare. Slã, mai iute de mâini, prinse toporişca. Piticul, văzu la ţanc, că imediat îi puse piedică oţului lăsâdu-l să cadă pe spate. Toporişca se duse cât colo şi, cumva, căzu peste bord.
Our privi înmârmurit, toporişca era viaţa lui.
– Neghiobule, ţipă el repezindu-se spre Slã. Am să te trimit în sac după ea.
Bătălia reîncepu.
 
*
Balena aproape că îşi lipi botul de nasul arkudei. Mirosea, căuta, ştia că pericolul e însăşi sirena. Solz de Aur părea nehotărâtă, iar Fraã nu avea puterea de-a se mişca, de-a respira, de-a da de înţeles că e în viaţă. Dacă ar fi ştiut o singură vrajă, ar fi vrut să fie aceea de împietrire. Să se împietrească pe sine şi să nu îi mai pese de nimic. Desigur, asta dacă nu ar fi împietrit balena.
Fraã ştia că e pierdută. Nici o sirenă nu putea ţine piept unei balene ucigaşe. Chiar atunci, în apele întunecate, străluci un metal. Toporişca piticului cădea alene.
Reclame