Tutunul lui Our

Numai câţiva zei şi o sticlă de palinka înţelegeau cu adevărat cum a ajuns Our în faţa unui televizor. Imaginile se mişcau haotic, iar omul ăla chel îi displăcea în totalitate. Se chinui să îşi dea seama de unde vin oamenii aceia, dar nu reuşea. Clar lucru, nimic nu era la locul lui.
Când bărbatul înalt intră în cameră, Our era deja beat.
– Am ştiut că ai să vii, îl îmboldi bărbatul.
Our îşi scoase tacticos pipa şi şi-o aprinse.
– Nuuu, zise bărbatul, de parcă moartea l-ar fi împuns în coaste.
– Nu, ce?
– Nu, nu ştii că azi nu se fumează?
– Ştiam că băutura te ajută să ai ceva halucinaţii, bombăni piticul.
Bărbatul îi trase pipa din mână. Tutunul lui Our mirosea altfel decât tutunul pe care îl simţise el.
– Ce e ăsta, un fel de drog?
– Tutun de soia, zise Our indiferent.
– Orice ar fi, piticanie, azi nu se fumează.
Our ridică din sprâncene. Treaba cu piticanie era de-a dreptul revoltătoare, dar era prea beat pentru a opune rezistenţă. Chiar atunci intrară două domniţe, aşa cum Our nu mai văzuse. Da, cu siguranţă că erau diferite de orice văzuse el până atunci.
– Deci, începu una dintre ele, domnul insistă să fumeze.
– Aşa e, mormăi bărbatul.
– Ar trebui să îl convingem cumva, spuse cea de-a doua.
Our privi cu jind la pipa lui. Oamenii erau nebuni, mai nebuni decât ăia din cutia magică.
– Eu sunt pitic, spuse el cu limba împleticită. Fac fix ce vreau eu.
– Iar noi vrem să te ajutăm, spuse una din domniţe. Nu ştii că tutunul nu e bun?
Our se gândi la ce perspective avea. Putea să nu mai bea şi să se trezească din coşmarul ăsta. Sau, pur şi simplu, putea să rămână acolo până avea să intre în comă alcoolică.
Una din femei scoase dintr-un ungher întunecat un fel de pompă stomacală.
– Cu asta te vom scăpa de tutun, spuse ea.
– Mda.
– Îţi vom face nişte spălături şi vom extrage orice urmă de drog din tine.
Our nu înţelegea ce e ăla drog, dar de un lucru era sigur. Nimeni nu avea să scoată nici un strop de tutun din el. De când se ştia piticii fumaseră, era ceea ce îi definea faţă de alte rase.
– Bine, spuse bărbatul, atunci vă las cu el.
Nu e problema că Our nu s-ar fi descurcat şi cu bărbatul, dar cu două domniţe era întotdeauna mai uşor.
– O vodkă?
Femeile îşi încrucişară privirile.
– Ei, hai, o gură de vodkă şi vă las să-mi faceţi ce vreţi.
 
*
Trei ore mai târziu bărbatul intră în încăpere. Nu se zărea nimic din cauza perdelei de tutun ce se ridica în aer.
– Ce se întâmplă?
…..
Piticii au putere de convingere, asta e clar. Cu toate că ar fi trebuit să se întâmple invers, dar te pui cu Our?

 

Între vrăjitori

Vania fuma. Fuma şi se gândea. De obicei gândea mai bine cu ţigara în gură. Doar că de data asta nu avea chef să gândească. Stătea pur şi simplu şi admira răsăritul. Şi dacă răsărea, cu siguranţă nu apunea. Nu prea înţelegea ce pune Omu’ la cale, dar nu îşi făcea griji încă. Simţise prezenţa elfei, a piticului şi a zânei. În fine, mai era o prezenţă. Una destul de complicată – desigur, vorbim despre Agriph. În ultimul timp existenţa i se complicase. Nu tu Marieta, nu tu Caius… plictisitor să mergi printr-o pădure în care copacii vorbesc şi elfii se plimbă în libertate. Dar ce putea să facă, nu avea ce face.
Ajunsese la a şaptea ţiagră, poate a opta. Nu ştia. Dar nu-i păsa. Că doar nu era pasibil de vreo boală, că nici nu se descoperiseră. Normal. Atunci apăru Omu’ însoţit de o fetişcană cu braţele pline de urzici.
– Futu-i! – se enervă Vania. Iar ne întoarcem la povestea cu lebedele?
– Nu, nu încă, zise Omu’. Mă gândeam că am putea s-o sacrificăm.
Laura mări ochii.
– Pentru? – se interesă Vania.
– Aşa, de distracţie.
Desigur, Vania se gândise mereu că e singurul vrăjitor cu ceva minte. Acum ce era să facă? Nu avea chef de lupte. Mintea îi era în altă parte. Şi copilul ăla de ce culegea urzici tocmai prin pădurea aia când ar fi trebuit să fie într-un cimitir la doisprezece noaptea?
 
*
– L-am mirosit, urlă piticul.
– Ai făcut cumva pe tine? – se interesă elfa.
Our îi aruncă o privire acidă.
– L-am mirosit pe vrăjitor.
– Pe care din ei?
– Pe al nostru.
– O fi făcut pe el, o ţinu pe a ei Crina.
Our îi făcu semn să tacă.
– Sunt pe aici pe undeva, o atenţionă piticul.
– Şi de ce vorbeşti în şoaptă? Crezi că-i sperii?
– Nu, îi şopti piticul. Mă gândeam că i-am putea lua prin surprindere.
– A.
Our ridică, disperat, din umeri.
– Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?
Desigur, nu era nimic de înţeles.
 
*
Laura nu înţelegea ce se întâmplă. Tensiunea dintre cei doi vrăjitori crescuse, asta era clar.
– Ok, spuse Omu’, poţi participa la ritualul de sacrificare sau poţi să mori.
– La fel de bine aş putea şi să aştept, spuse simplu Vania.
– Dacă ne unim forţele… – încercă Omu’ să explice.
Vania îşi aprinse o nouă ţigară, de data asta uitându-se cu atenţie la flacăra chibritului.
– Ei bine, dacă ni le-am uni ar fi ceva, dar eu nu îmi unesc forţele cu nimeni.
Vrăjitorul suflă în flacără şi atât el cât şi fata cu urzici dispărură.
 
*
– Ai simţit?, întrebă Our.
– Ce?
– Senzaţia aia rece…
– Uite care e treaba, se enervă elfa. Dacă te trece, te rog să te duci şi să nu mai cauţi scuze.
 
Mai are rost să spun că în timp ce Vania ieşea din pădure cu Laura, Crina şi Our tot se certau? Nu cred că mai are.

 

E vremea necromanţilor…

Da, nici dacă aş fi ales să citesc două cărţi cu necromanţi, nu cred că le găseam. Ideea e că mi s-au oferit zece minute pentru a alege câte cărţi pot. Aşa că le-am ales, la întâmplare, fără să le studiez. Doar cât mi-am aruncat privirea pe ele şi am descoperit că nu le am, atâta doar. Până şi cititul lor a fost la întâmplare. Aşa a fost să fie. Mă rog, acum nu pot spune că nu mi-au plăcut, dar totuşi, coincidenţa asta pare cumva horror. Da, prima carte e un horror, oricât ar încerca cei de la Tritonic să mă ameţească că are elemente fantasy, nţ, nu le are. Să fim puţin serioşi. Vampirii şi necromanţii nu prea au de-aface cu genul, dar mă voi contrazice imediat de una singură. Bine că pot să o fac şi pe asta.
Cum spuneam. Prima carte din grămadă – şi doar pentru că era cea de deasupra – a fost „Circul Damnaţilor”. Logic, abia în timp ce o citeam m-am prins că face parte dintr-o serie: Anita Black, dar eu de unde să ştiu, că nu zice niciunde: prima carte din serie, I, unu, etc. Adică, chiar nu aveam cum. Serios, decât dacă stăteam să o studiez şi nici aşa, că dacă nu zice niciunde, cum? Să zicem că e o scăpare. Oricum, eu am citit ultima carte apărută din serie. De parcă mai contează.
 
Ce mi-a inspirat cartea asta. Hehe, vă aduceţi aminte de „Vampirii sudului?” O serie. Da, şi aia. Ei bine, e cam aceeaşi carte, doar că meseria eroinei principale e aceea de-a scoate morţii din mormânt pentru câteva minute. Atâtea cât era suficient să lase un testament, să spună unde au ascuns ceva sau cine i-a ucis. Din astea. Ei bine, ea era şi „Călăul” vampirilor. Normal, da, ca şi în Vampirii sudului, oamenii şi vampirii aveau drepturi egale – vezi să nu. Aşa că ea executa vampiri în mod legal, cu ordin judecătoresc. Căcănăria naibii, ce mai. Stăpânul oraşului o însemnează. Dacă i-ar fi făcut patru semne, atunci ea ar fi devenit slujitorul lui uman. Un fel de n-ar mai fi în cazul ei, doar că era protejata lui. Ea nu şi nu, dar în gând „o, da, te rog”. Pe lângă jocul ăsta erotic fără nici un sens, cartea e salvată totuşi de dinamica ei. De acţiune. Are aproape patru sute de pagini, iar eu am citit-o în trei ore. Tocmai pentru că este foarte alertă acţiunea. Cum am spus eu şi la Vampirii sudului, e incitantă chestia asta dintre vampiri şi oameni, actul erotic în sine, dar e prea previzibil şi devine plictisitor. Anne Rice a fumat-o prima, deci… mda. Măcar eroina din Vampirii sudului îi duce şi în pat. Asta vrea, dar nu se lasă. O zăpăceală întreagă, care, sincer, nu m-a coptat deloc. Noroc cu acţiunea poliţistă. Da, aventura merită, dar, totuşi, e o carte de mâna a doua. Se citeşte repede, ceea ce reprezintă un avantaj, pentru că oricine are şansa de-a o duce la capăt. Dar să mai scăpăm de tutunul ăla vechi, să ne cumpărăm şi noi câte un trabuc, că mi s-a luat să fumez aceleaşi chestii. Măcar de l-ar fi ucis în cele din urmă pe Stăpânul Oraşului şi tot aş fi fost mai împăcată cu autoarea. Mă rog, întrebarea mea e: de ce toate femeile scriu cărţi despre vampiri sexy şi despre o muritoare neajutorată care se îndrăgosteşte de ei? Să fie oare o dorinţă ascunsă? Asta să îmi spuneţi voi. Eu nu mai am răbdare să cercetez.
A doua carte, da? Tot cu o necromantă. Măi, dar rele mai sunt femeile astea 😀 „Sabriel”, primul volum din trilogia „Vechiul regat”. A început al dracului de bine. Un tată care îşi salvează fiica, trecând râul morţilor şi ajungând la prima poartă prin care intră sufletul. Îi ia sufletul şi îl pune la locul lui în trupul mic şi firav. Primul capitol, m-a speriat rău. După optisprezece ani, fata este la şcoală, unde învaţă şi magie. Îmi zic: „hop, iar o imitaţie ieftină de Harry Potter”. Niettt, a fost doar o păcăleală. Da, ăsta e un dark fantasy combinat cu un heroic. Interesantă, într-adevăr. Destul de activă. Pericole la tot pasul, chestii, socoteli. Totuşi, chestia aia cu morţii vii m-a cam secat. Cartea e prea mişto pentru a o tâmpi în felul ăsta. Da, s-a urmărit fata asta cu nişte morţi vii şi a trecut în lumea de dincolo şi s-a perpelit, de îmi venea să omor toţi morţii şi să mă culc. Mie îmi plac personajele mai umane, la alea negative mă refer. Atunci când ai de-aface cu demoni, cu morţi, cu chestii din astea prea aduse din iad, personajul principal nu prea vede lumina de la capătul tunelului. Mie mi se pare puţin credibil să te poţi lupta cu cei ce vin de dincolo. Serios acum. O fi fost ea singura necromantă care, în loc să învie morţii, se asigura că sufletul le ajunge dincolo de ultima poartă, dar totuşi. Să treci printr-un sat plin de morţi… să fim serioşi, asta e o prostie. Până nici dracu’ însuşi nu s-ar fi învoit la o asemenea tâmpenie. Dar, una peste alta, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut condeiul în sine. Povestea de dragoste: nevinovată, plăpândă, pură. Pisica, care dracu’ ştie ce era de fapt, ironică până dincolo, puturoasă, niciodată panicată. Cred că am găsit în Garth Nix un autor de excepţie. Are nişte descrieri fabuloase, chiar dacă sunt tenebroase. Trecerea dintre cele două lumi e descrisă într-un mod absolut fermecător, aproape că îl convinge şi pe cititor să treacă râul ăla. Ce mai, are condei. Mi-ar place să aibă şi imaginaţie. Adică, pentru Dumnezeu, nu trebuie să populezi pământul cu zombii ca să îţi iasă un dark fantasy, serios acum.

 

 

Şi acum, că v-am prezentat cu ce m-am ocupat între un învăţat, un postat şi câteva minute de mess, căci nu au fost mai mult de treizeci în ultima săptămână, adunate, vă urez o zi minunată, plină de bucurie şi mai puţin necromantă decât va fi a mea. Mda, iar nu voi fi acasă. Şi nu mai ţipaţi aşa la mine, am şi treabă.

 

 

Fara chef

Ziceam că-l dau gata pe Our, nu am chef. Nu am chef de nimic. E primul semestru în care mă trezesc târziu, cam în timpul examenelor. Eu nu prea învăţ pe ultima sută de metrii, mă rog, se mai întâmplă. Aşa că m-am aglomerat, am obosit repede şi nici cel mai bun partener de conversaţie nu sunt. Nu vreau decât să mă uit fix pe pereţi şi să nu mă gândesc la nimic. Nici măcar să scriu n-am chef, pentru că mi se pare că îmi oboseşte gândul, iar asta mă disperă.
Nici o zi grozavă nu am avut, s-a terminat ea cu o notă de nouă, dar nu am fost în toate toanele mele. Abia, abia am reuşit să conduc maşina. Eu obosesc dintr-o dată, şi când obosesc se duce totul. Nu pot vorbi, nu pot privi sau asculta. Sunt absenta. Sunt şi nu sunt. Aşa că până mâine, îngăduiţi-mi rogu-vă, să îmi iau un răgaz. Răsuflu de două ori şi vă spun şi de Our, dar acum capul îmi e la altele, iar lui Our îi trebuie stare de spirit. Doar să dorm puţin şi sunt ca nouă.
 

Din sângele Iarei (II)

 

Se înserase bine când Cal m-a sunat. Avui cea mai aventuroasă zi pe care o poate avea un detectiv în morga Municipalului. Nimic de băut, curentul s-a întrerupt, aerul condiţionat nu mergea. Pâcla a năvălit peste noi şi am fost nevoiţi să lucrăm la lumina lumânării. Da, şi nimic de mâncat. Doar o dată în viaţă ţi se poate întâmpla să lucrezi în condiţii mai mizere. Mă rog, doctorul Cut zicea că se poate şi mai rău. Nici rezultate nu aveam. Se întâmplă uneori. Se întâmplă să scotoceşti după indicii şi să nu dai de nici unul. Aşadar, cine era mortul?
– Salut, Cal!
Avea vocea cavernoasă, de parcă nu mai dormise sau mâncase de ani buni. Atunci părea să se fi întors la viaţă.
– Ce ai aflat?
Rămân o clipă privind cum ţigara se fumează singură. Ştiam că se poate şi aşa.
– Nimic, dar tu?
Adevărul e că nu eram curioasă deloc. Când îţi descoperi sinele, nu prea ai chef să i-l dai pe tavă celuilalt.
– Nu am putut s-o fac, îngână el.
– Ce nu ai putut să faci?
– Să-l împuşc.
Dacă vă gândiţi că eram prinsă pe picior greşit, atunci aveţi dreptate.
– Pe cine, Cal?
El izbucni în lacrimi.
Fir’ar al dracului. Bărbaţii.
– Pe cine, Cal? – repetai obsesiv.
– Pe preot.
Îmi scăpase mie ceva?
– Pe preot? Dar ce-ţi veni?
– M-am dus acolo, m-am dus. M-am rugat şi m-am spovedit – spunea el printre lacrimi. Apoi, ca prin vis, el îmi spune că mai are două zile de trăit, vor veni după el…
– Cine, Cal?
– Nu ştiu, nu trebuia să fie o contraspovedanie. Am rămas mut, mi-a zis să-l împuşc şi Dumnezeu mă va ierta de toate şi El. Nu poate să se sinucidă, aşa mi-a zis.
– Deci, nu l-ai împuşcat…
– Nu.
Ceva minte tot avea.
– Eşti în stare să mă duci la el?
– Mda… – mormăi el.
– Vin în zece minute la tine. Eşti acasă?
El ezită.
– Ai să-l împuşti?
Poate te împuşc pe tine, îmi zisei eu.
– Nu, Cal.
Dacă m-ar fi întrebat cineva ce caut la două noaptea pe străzile oraşului, fără maşină şi cu pistolul la brâu, şi în cazul în care aş fi vrut să-i spun adevărul, ar fi râs până ar fi murit de… de ceva blocat. Până şi mie îmi venea să râd. Dar mă mai gândeam din când în când la faţa speriată a lui Cal, iar zâmbetul se ducea dracu’ în fundul gândurilor.
Îl întâlnisem pe la zece. După ce am primit telefonul m-am dus direct la el. Arăta ca dracu’. Ba chiar cred că până şi el arăta mai bine la ora asta din seară. Ca să vezi, începeam să mă gândesc la draci ca la un orişicine. Abia în seara asta am aflat că partenerul meu e un fel de ateu combinat cu ceva ce credea în dreptatea mâinii drepte a nu ştiu cui.
– Trebuia să-l omori – i-am spus eu.
El mă privi speriat.
– De ce?
– Din ce dracu’ sectă faci parte?
– Ce îţi pasă ţie? – se răţoi el la mine. Important e că am o credinţă a mea.
– Adevărul e că nu îmi pasă. Mă doare-n cur, la drept vorbind. Dar dacă m-ai chemat la zece seara ca să-mi spui să salvez un preot care crede într-o mână dreaptă a…
– A lui Iuda – completă el.
– Mă rog, poate să creadă şi în stânga lui Iuda.
– Dar e vorba de viaţa unui om.
– Mda, dracu’ ştie ce afaceri învârt ăştia.
– I-au descoperit trupul.
– Trupul cui?
– Al lui Iuda! – îmi spuse el enervat, de parcă era de la sine înţeles.
Nu aveam o replică inteligentă, şi totuşi:
– Nu mă deranjează.
– Bisericile se bat pe el.
– Pe trup?!
– Da! – spuse el enervat la culme.
Ca să vezi. Lumea o lua razna din cauza unui trup.
– S-a dovedit că e al lui Iuda?
– Încă nu.
– Atunci nu mă mai fute la icre. Zi-mi mai bine care e problema. Preotul ăsta… Ce legătură are?
El lăsă, ruşinat, privirea în pământ.
– I-a furat mâna.
– Lasă-mă să ghicesc, dreapta.
Râsul nervos care m-a apucat în momentul ăla, cred că m-a eliberat de multe dureri ascunse. Nu mai râsesem de mult aşa. Iar gluma a fost cu adevărat reuşită, ce cretini!
– Atunci să-l omoare – mi-am dat eu cu părerea.
– Dar mâna aia reprezintă ceva pentru noi.
– Mi se rupe.
– Omul ăla va muri! – încercă Cal să mă confrunte.
M-am aşezat pe canapea şi mi-am aprins o ţigară. Cal ar fi vrut să protesteze, ura când fumam, dar jur că l-aş fi împuşcat pe loc. Din păcate şi-a dat seama şi m-a lăsat să mă înec în tutunul meu.
– Înţeleg că oricum ai da-o, tot nu iese bine. Dacă nebunul ăla nu dă mâna înapoi, va fi ucis. Dacă o dă, se duce dracu’ semnul religiei voastre.
– Cam da – zise el.
– Şi eu ce ar trebui să fac?
– Să-l aperi.
– Nu pot apăra un om care a furat mâna unui mort. E mai presus de mine.
– Dar…
I-am făcut semn să tacă. Era deja prea mult, chiar şi pentru mine.
– Uite care-i treaba. Mi se rupe dacă va fi omorât sau nu…
– Dar om e şi el. Ai jurat să îi aperi pe toţi. Indiferent de religie, culoare…
– Nu, eu nu am jurat să-i apăr pe toţi nebunii care fură mâinile morţilor.
El mă privi suspicios. Habar nu aveam dacă să-i arăt sau nu ce sunt de fapt şi pe cine trebuia să apăr cu adevărat.
– Eu nu sunt ca tine – concluzionai.
Oricum nu aveam argumente în momentul ăsta.
– Şi tu cum eşti?
– Altfel. Şi oricum nu o să-i spun unia care crede în mâna dreaptă a te miri cui.
Cal se înroşi ca un rac abia scos din oală.
– Noi nu credem în te miri cine, noi credem în Iuda. Iar mâna lui dreaptă e apărătoarea noastră.
Nu ştiu de ce m-am enervat în momentul ăla aşa de tare. Nu am fost în stare decât să îmi desfac eşarfa de la gât şi să-i arăt muşcăturile.
– Vezi astea? Idiot fără minte. Ştii ce sunt? Habar nu ai. Sunt între iad şi rai, dobitocule. De patru ani lupt pentru sufletul meu. Nu îmi permit să salvez de la moarte un cretin care fură o mână, când eu am altă treabă de făcut.
– Atunci de ce ai mai venit?
Mda, punct ochit.
– Am crezut că ai probleme.
– Am probleme.
– Acum nu îmi mai pasă.
Am dat să plec.
– Stai! – îmi ceru el. Ce eşti tu?
Am zâmbit. Hoho şi chiar îmi ieşise un zâmbet de zile mari.
– Nu eşti pregătit să afli, Cal.
I-am trântit uşa în nas şi am pornit de nebună pe străzi. Erau ani de când nu îmi păsa pe unde şi când umblu. Cumva, toate astea, făceau parte din noua mea viaţă. Blestemată de viaţă!

Petre Roman singurul politician al ţării?

Am văzut emisiunea Matrix de pe Canale 5 în direct. Adică în momentul în care ea, misiunea, se desfăşura. Ministrul de interne şi fostul ministru de interne încercau să ne dea lecţii de morală. Petre Roman era acolo prin intermediul televizorului. Adică era în direct. Ştiţi ce a făcut Petre Roman? Le-a ţinut piept, aşa cum le-aş fi ţinut şi eu ca simplu cetăţean. Ce a făcut Canale 5? A încercat şi a reuşit, să manipuleze. Numai din Italia au fost peste şapte mii de telespectatori, închpuiţi-vă câţi din cei care au antene parabolice au prins emisiunea. Cred că au avut record de rating, emisiunea cu pricina nefiind una tocmai bună. Să zicem că e un fel de emisiune a lui Turcescu. De obicei scăldându-se într-o prostie crasă. Normal, îşi pupă şi ei în fund patronul.
Una peste alta, Petre Roman a făcut ceea ce nici un alt politician nu a făcut. Nu, nu s-a lăsat călcat în picioare. A fost politicos, dar a ştiut să fie şi acid. A fost pe placul inimi mele. Le-a spus-o clar că îi persecută pe românii din Italia şi că aşa ceva nu e admis. Ce a spus ministrul lor de interne? „Aşa şi?”, cam asta în traducere liberă, fără prejudecăţi şi fără perdele. Normal, „aşa şi”. Nu italienii sunt de vină, părerea mea. Unde e Tăriceanu, unde e Băsescu? Ei ce zic? Nimic. Stau ca şoarecii şi îşi rod ghearele, doar, doar nu or fi nevoiţi să intre în conflict internaţional.
Bine măcar că avem un politician care ia apărarea românilor. Păi era mai bun Roman ca preşedinte decât zeul de hârtie.
Bravo, domnule Petre Roman! Uite că e un om care mă face să mă simt mândră că sunt româncă.
P.S: Şi acum învăţ, mi-au trecut nervii.

Din sângele Iarei (I)

Murise de câteva zile, poate chiar o lună. Faţa îi era descompusă în întregime, mâinile şi picioarele îi fuseseră devorate de diverse insecte, doar o parte din abdomen rămânănd aproape intactă. Iara muşca din sandvici de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea ajunse prima, când bătrâna doamnă Colt o chemase şi cu glas răguşit încercă să urle:
– A murit cineva la mine în pivniţă.
Iara nu îi lua întotdeauna în serios pe bătrâni. Majoritatea aveau nevoie de cineva care să stea de vorbă cu ei.
– Vezi să nu fie ca în bancul cu KGB-ul, râse Jol de ea când o văzu că se îndreaptă spre doamna Colt.
Iara nu mai zâmbea demult. Nu mai avea timp să zâmbească. Nu mai avea motive să o facă. Şi, totuşi, văzând figura noului partener, schiţă un fel de zâmbet. După atâta timp, nu îi mai ieşea.
– Nu înţeleg cum poţi să mănânci – se enervă Cal.
– Îmi e foame – replică ea.
– Da, dar aici miroase îngrozitor şi apoi cadavrul…
– Asta nu înseamnă că mie nu îmi e foame – mormăi Iara.
– Nici măcar nu e igenic să mănânci într-un loc ca ăsta. Îţi dai seama câte bacterii…
– Nu-mi pasă – spuse Iara. Mie îmi e foame.
Salvată de medicul legist:
– Hey, Iara, tu mănânci tot timpul?
Iara făcu o grimasă, dar vru să arate un zâmbet. Nu îi plăcea când lumea se foaia în jurul ei fără să ştie ce face. Doi poliţişti se plimbau de colo colo, se vedea că erau debusolaţi. Habar nu avea ce să facă sau cum să scape mai repede de mirosul ăla înţepător.
– Debutanţi! – mârâi Iara, înghiţind şi ultima bucăţică din sandvici.
Legistul se ridică şi se îndreptă spre ea.
– Trebuie să-l iau la laborator, aparent nu arată a fi ucis.
– Mda, aşa mi s-a părut şi mie…
– Dar… continuă doctorul.
– Dar, îmi e greu să cred că un domn, un om, s-a ascuns în pivniţa doamnei Colt şi a mai uitat să iasă.
Doctorul dădu din cap în semn de aprobare.
– Adu-mi-l într-o oră şi în patru ore vei avea răspunsul.
– Vreau să fiu de faţă, ceru ea.
– Te rog – spuse doctorul.
– Doar nu vorbeşti serios! – se împotrivi Cal, simţind cum întreaga gură îi este inundată de un gust amar.
Iara ridică din umeri şi porni spre scările ce duceau la exterior.
– Iara, doar nu ai de gând… – încercă Cal să ţipe.
Iara se întoarse pe vârfuri. Părul roşcat îi rămase într-o poziţie complicată şi aproape imposibilă.
– Fă-ţi o exorcizare, Cal, după te vei simţi mai bine.
– Ce?
– Împacă-te cu Dumnezeu înainte de-a intra în porcăria asta, prietene. Nu se ştie niciodată dacă ajungi acasă în viaţă…
– Ce legătură are asta cu faptul că tu vrei să mă duci la o autopsie?
Iată, zâmbetul îi ieşi. În sfârşit, fir’ar al dracului de amar.
– Nu te-a invitat nimeni la autopsie. Şi, crede-mă, are.
– Şi ce ai vrea să fac, Iara?
– Aprinde o lumânare, spovedeşte-te, roagă-te.
– Cu ce mă ajută asta?
– Îţi va limpezi capul, Cal. Mâine vei şti dacă eşti bun să-i dai dracului pe toţi sau dacă te afunzi într-un birou, încercând să crezi că în lume totul e perfect.
Cal îşi duse mâna la nas, mirosul îl răpunea.
Iara îl bătu pe umăr şi îl lăsă să iasă înaintea ei. Şi ea fusese aşa. Îşi amintea prea bine prima sa misiune, iar mortul de departe era mai rău decât ăsta. Mirosul mai tăios, iar din chipul cadavrului nu se mai distingea decât osul. Oare cât stătuse în Biserică până să îşi facă din nou curaj să iasă?
– Poate că am să mă duc, totuşi – mormăi Cal -, imediat ce dădu de aerul proaspăt al dimineţii.
– O decizie înţeleaptă, Cal. Sună-mă când eşti în stare.
Cal ar fi vrut să riposteze. Doar nu era copil. Normal că era în stare. Şi, totuşi, mai bine tăcea.

Fara stil, dar aberez

Ca orice lăstar, Crina îmboboceşte vara – normal, e altă poveste. Cum horrorscopul îi prezice diverse chestii, Crina hotărăşte că are timp să se sinucidă, într-un fel sau altul. Umorul negru nu-i lipseşte, cu toate că nu de umor e vorba aici, ea se chinuie serios. Pentru a-i oferi o mână de ajutor, cu toate că e cu măseaua în piuneze, Vania încearcă să găsească soluţii din cele mai atrăgătoare. Cum nimic nu e la voia întâmplării, Horrorscopul, la un moment dat, o spune pe-a dreaptă: Nu te mai gândi la viitor, nu există.
Ca şi cum asta nu ar fi suficient, cineva îmi zice că la fel prezice şi zodiacul chinezesc, şi ăla e pe bune.
Normal, voi vreţi să ştiţi ce am făcut la examen, ce era să fac cu un criminal în serie la mine în casă? Acum să fim puţin serioşi. Ca să nu mai ziceam că Piţi m-a trădat. Deci, la ora asta, eu scriu dintr-o cuşcă metalică sau aşa ceva, noroc că mi-au lăsat laptopul că altfel făceam o criză de nervi.
Acum, eu nu ştiu cum o fi. Crina fiind elfă, s-ar putea să nu îi iasă treaba cu sinuciderea. Horrorscopul era făcut pentru oameni normali, ca mine. Doar aţi văzut că nu mai sunt. Nu? Dacă nu aţi văzut, vă spun eu acum.
Într-o încercare disperată, adică între alegerile care vin şi cele care tot or să vină, m-am gândit că Horrorscopul nu le-ar prinde chiar rău politicienilor. Măcar de-ar fi doar ei vizaţi. Vă daţi seama? Normal, habar nu am ce ar trebui să aberez. Habar nu am ce ar trebui să scriu. E cam întuneric aici, iar bateria de la laptop, să fim serioşi, nu va ţine o veşnicie. Ţinând cont că totul s-a născut din praf… aici am putea avea o teorie SF, dar nu o avem 😉 Normal, probabil că mâine voi mai scrie una, alta. Ştiţi voi, cu Our, cu dracu’, cu lacu’. Dar acum lăsaţi-mă să mă odihnesc, doar un pic, apoi vom mai vedea noi. Abia mi-a venit pofta de macabru (emoticon diabolic), aşa că nu vă culcaţi pe urechea aia. Nu aţi scăpat.