Our şi centaurul

Our nu ştia de existenţa centaurilor. Auzise el multe la viaţa lui. Dar fiinţe pe jumătate cai, iar pe jumătate oameni, niciodată. Desigur, trăia într-o lume ciudată, nu că nu şi-ar fi dat seama. Dar asta era prea de tot.

– Şi zici că nu ai auzit de noi? întrebă centaurul aplecându-şi chipul bărbos până la nivelul ochilor piticului.

Our se gândi bine ce să răspundă. Copitele erau destul de puternice. Iar el încă nu uitase de aventura cu uriaşul. Nu voia să mai rişte un alt zbor, mai ales că ăsta ar fi fost ceva mai dureros.

– Nu, raspune el, pregătit să dea în caz de nevoie.

Centaurul îşi ridică capul şi se gândi la opţiuni. Acum, de ce să mintă, el auzise de piticii din Mnemess, dar nu mai văzuse vreodată unul. Ştia că sunt uşor de jignit şi sar la harţă una două. Mai auzise şi că piticul de faţă doborâse un uriaş. Dar, aşa cum se ştie, poveştile astea sunt adesea înflorate. Se spunea că piticul îi dăduse un şut, de stătuse uriaşul prin aer vreo câteva minute şi se gândise la viaţa proprie. Dar, acum, ca îl avea în faţă realitatea părea exact pe dos. Nu că nu ar fi fost fioros cu barba lui roşie împletită şi ochii negrii ieşiţi din orbite. Dar totuşi, ce putea să îi facă un pitic unui centaur?

– Şi, aşa, făcu cenaturul studiindu-l, e adevărat că ai doborât un uriaşi cu mâinile goale?

Şi iată, lui Our îi străluciră ochii şi văzu oportunitatea. Lasă, avea să-i arate el lui. Unde s-a mai pomenit pitic căruia să nu-i placă lăudăroşenia.

– Normal, se umflă Our în pene. I-am dat un şut…

Centaurul ridică din sprânceană.

– Nu pari a avea un picior prea puternic.

– Depinde cât îs de nerov.

– Eu am auzit că a fost şi un vrăjitor cu tine, unul Vania. Unul cu adevărat puternic.

– Doar nu credeai că merg singur pe drum, se răţoi piticul. Dacă ai mai auzit aşa ceva, o elfă roşcată se ţine după mine, cică să o ajut şi să o ajut în numele… mă rog, ştii tu. Mai e şi mândra aia de zână, care, normal, se ţine scai după vrăjitor, să o înveţe şi s-o înveţe. Unde mai pui că trebuie să găsesc şi piatra sacră pentru Împărăteasă, zi tu că asta e viaţă de pitic normal.

Centaurul pufni pe nări.

– Şi ei unde sunt acum?

– Unde sunt, unde sunt. O fi vrăjitorul vrăjitor, dar de furia pădurii întunecate nu a scăpat.

– Vrei să spui că sunt prizonieri în pădure?

– Aha.

– Şi tu nu ai de gând să faci nimic?

– Ba da, mă gândeam să mănânc, să dorm şi să bag o pipă. Aaa, liniştea, o auzi?

Centaurul dădu furios din copită.

– Aşa îţi ajuţi prietenii?

– Dar ce te nervezi aşa? Un pitic nu are şi el dreptul la linişte? Lasă, îi salvează roşcata şi tot nu scap de ei. Să te văd când or veni pe capul tău.

Centaurul îşi dău seama că poveştile despre pitici erau reale. Stranii creaturi, fără pic de milă. Tot ceea ce conta era confortul propriu.

Oricum, staţi pe aproape, în episodul următor Our va fi nevoit să înoate. Şi cum credeţi voi că înnoată un pitic? Desigur, ca toporişca la fund.

Sustinem copiii!!!

Reclame

Despre o Duncan… nu Crina

Bine, bine, vă mai povestesc de Tara Duncan. Mda, nici eu nu cred că-i rudă cu Crina, mai ales ca Tara nu îmi place în mod deosebit şi mai e şi blondă. Normal că prefer roşcatele. A, nu despre asta e vorba? Iar vorbesc aiurea în tramvai? Şi ce?, nu v-aţi obişnuit? Prea multe semne de întrebare? Se poate.
Cum spuneam, Tara Duncan e una din seriile alea ce vor să-l egaleze pe Potter. Normal că nu se poate. Asta este, unii au avut subiectul la timp, iar ceilalţi se chinuie să-l egaleze. Ceea ce e cam greu. Acum nu toţi sunt Terry Pratchett, zău aşa.
Dar să zicem. Eu v-am mai povestit de Tara… Normal, până şi Our e mai personaj. Dar nu asta contează. Nu, contează că, în ciuda faptului că sunt total revolaltă, citesc de parcă mi-ar face plăcere. Eh, am mai spus eu că citesc tot ce prind, dar cine să mă creadă. Sunt sadică, nu mă pot abţine.
Tara acum are vreo 12 ani şi un semielf e îndrăgostit bubă de ea. Cam tineri, dar cine sunt eu să mă bag în viaţa lor amoroasă? Ştiţi că vă spuneam de talentul autoarei „şi Tara dădu colţul şi-o găsi pe mă-sa” – citat din nememorie. Ei, păi vă aşteptaţi că partea a doua e altfel? Nup. Ar fi păcat să dea dovadă de maturizare. Şi la Anne Rice am descoperit o imaturitate stupidă, dar aia şi-a revenit. Acum aştept să îşi revină şi asta. A, da, Eragon, păi cât de imatur a început? Imatur rău, dar în doi şi-a revenit. Iar de la trei am aşteptări adevărate.
Sfaturi pentru prinţesa autoare. În primul rând, într-un singur capitol, sunt prea multe intrigi, soro. După ce rezolvă una, pac, vine şi cealaltă. Nu mai ai timp să gândeşti. Mă rog, chiar nu e cazul, orice blondă ar înţelege despre ce e vorba. Serios acum. Dar aşa, per total. Nu au şi ei o misiune cap codă, cu mici interferenţe, probleme de moment. Nu, la ei sunt zece misiunii şi zece mii de mici probleme. La un moment dat îţi vine să te întrebi când mai dorm personajele alea. Că zău, carte sau nu, fără somn nu trăieşte nimeni. Apoi, puterea Tarei e prea de tot. Cred că Harry se zgârie pe ochi în momentul ăsta. Ce n-ar fi dat şi el să poată face tot ce face Tara. Cap de mort ar fi fost istorie demult. Unii ar omorî pentru asemenea puteri. A, da, stai, e si aici Magister care ar cam da în cap. Cu toate că, personaj negativ mai tăntălău, nu am prea văzut. Fioros? De unde? Mă amuză copios când intră în scenă. Ar mai trebui să se împiedice de ceva şi ar fi gata. Un fel de Bran al timpurilor moderne. Apoi, Tara – Crina, jură-mi că nu îţi e rudă 😀 – prea încrezătoare, frate. Nu are nici un moment de ezitare. Şi dacă are, îi trece repede. Păi să tot existe oameni ca ea. Unde mai pui piticuţa, cam atipică în istoria asta fantezistă a piticilor. Mă rog, are gradul de agresivitate, dar şi gradul de umanitate. Unde văzuşi tu pitic uman, normal, asta dacă nu e rege, că aia trebuie să fie diplomaţi, altfel cum să ţină în frâu atâţia nebuni?
Semielful? Hai să fim puţin serioşi. Dintre toate împerecherile astea dintre oameni şi elfi, copiii tot elfi au ieşit. Până nici împerecherile dintre zei şi elfi nu au rezultat altceva. Dă-o în mă-sa de treaba, femeie, le strici rasa. Până şi Piţi ştie că Nataşa e rusoiacă. Nu e complicat aşa, zău.
Şi ce să mai spun. Autoarea, într-un exces de zel, complică prea mult treaba, ceea ce o face să iasă ca dracu’. Carte pentru copii, eu înţeleg, dar să nu le jignim inteligenţa.
M-a şocat că Magister s-a unit cu Tara pentru a da gata o chestie. Măi, eu înţeleg… ura dintre elfi şi pitici, e una. Ei se urăsc, ei se aliază. Aşa a fost scris. Dar alianţa dintre duşmanul de moarte şi oropsită, e prea de tot. Nici Piţi nu crede basme din astea. S-a trezit Magister cu faţa spre soare şi o zâs: „azi o ajut pe Tara, că mă simt mai bun”. Ce ziceam eu? Halal personaj negativ. În loc să-i pună beţe în roate, el o ajută. După ce o ţine pe mă-sa zece ani prizonieră, tresări inima în el. Umanitatea asta. Eu în locul lui îi puneam piedică la fiecare pas. Băi, nene, trebuie să-ţi vii în fire. Vin la mine să te învăţ cum să fii al dracu’. Ups, iar îmi zice Omu’ că înjur în săptămâna luminată. Hmm, acum înţeleg purtarea lui Magister. Gata.

 

Şi ca o concluzie finală, m-am apucat de „Versetele satanice”. Interesantă carte. Foarteee. Inteligentă şi „grea”. Acum înţeleg de ce autorul are o condamnare la moarte prin India. E o carte destul de dură. Şi mi-a plăcut la nebunie când personajul principal, pentru a-şi dovedi că nu există Dumnezeu, a mâncat carne de porc şi striga în gura mare: „Vezi, nu mă trăzneşte!”. Abia aştept să intru în profunzimea ei. E încântătoare.
Enjoy!