Baia lui Our

 

Vania încercă să vadă ceva prin închisoarea neagră. Nici un suflu, nici o adiere, nici un semn de viaţă. O strigă pe Crina, dar glasul îi era coborât nu îndrăznea mai mult. Apoi, încercă să alfe unde-i zâna. Kmi nu răspunse nici ea. Măcar de ar fi avut pipa, dar o pierduse undeva, iar acum nu avea decât să-şi roadă unghiile. Până nici bagheta nu-l mai asculta. Halal vrăjitor. Ce o fi fost în capul lui de s-a luat după elfă şi pitic. Numai nebuni. Îşi jură că dacă scapă, fuge. Avea să se ducă în lume. Elfii, zânele şi piticii nu aduceau nimic bun. Ştia de la vechiul său camarad: Omu’. Ce mai vrăjitor şi ce bine le zicea el. Mai bine ca plutonierul Onici.
– Uite-te la mine, Vania. Când îţi spun că celelalte rase nu sunt de încredere, nu mă lua în râs. Ştiu eu ce zic.
De ar fi fost acolo Omu’. Dar atunci îşi aminti. Licheaua de pitic scăpase. Normal, doar nu era nebun să se bazeze pe ajutorul lui.
 
În acelaşi timp în pădurea centaurilor.
 
Our sforăia de mai bine de o jumătate de zi. Centaurul îi tot dăduse târcoale. În cele din urmă pusese la cale un plan. Avea să-l arunce în râu. Râul avea să-l ducă chiar în pădurea întunecată. Şi de acolo nu mai avea în cotro. Problema lui era dacă să-l arunce în somn sau să-l trezească mai întâi. Eh, de ce să-l mai trezească. Ar fi ripostat prea mult. Aşa nu mai avea de ales. Marginile râului erau abrupte, iar curentul avea să-l tragă până în pădure. Era mai corect aşa. Normal, ar fi putut să-l ia cu el şi cu echipa pe care o formase. O elfă… Numai la asta se gândea mândrul centaur. Şi nu orice elfă, una roşcată. Ce minunăţie trebuia să fie. Dar să revină la oile lui. Îl luă pe pitic în cârcă… se cam foia. Oricum, probabil că visa şi nu era un vis tocmai liniştit.
 
Our visa
 
Our visa că face baie. Câteva piticuţe îl ţineau cu forţa. Una îl despletea, alta îi spăla pieptul. Ce scârboşenie. Spera ca marele zeu, Barbă Dungată, să nu vadă una ca asta. Piticii nu făceau baie decât când şi când, ca şi vrăjitorii. Era ceva bine stabilit. Dar acum, pe numele zeului, prea multă apă şi mai era şi rece. Nici măcar nu încercaseră şi ele să o încălzească, ceva acolo. Şi îi mai intră apă şi în urechi. Zeu nemilos, cu ce greşise de păţea una ca asta? Încercă să se zbată, dar piticuţele îl ţineau bine. Vru să înjure, dar, subit, îşi dădu seama că are apă şi în gură.
Se trezi ud fleaşcă. Îi era frig de murea şi… era tot acoperit de apă. Dădu repede din mâini să iasă la suprafaţă. Ups, el nu ştia să înoate. Cu greu îşi scoase capul la suprafaţă. Îl văzu pe centaur zâmbind mulţumit.
– Ne întâlnim în pădure, strigă centaurul în urma sa. Nu ştiu de ce ai ales drumul ăsta, dar, pare-mi-se, e mai scurt. Călătorie plăcută.
Our înjură în sinea lui. Aşadar, centaurul voia să aibă drept duşman un pitic cu toporişcă? Lasă că îi arată el lui.
 
Şi până mâine să nu aud de voi 😀 Am treabă. Aveţi ce citi 😛