Eu sunt Van Gogh al vostru

Dintr-o dată, m-a plictisit Bucureştiul. Când intru în capitală parcă văd un oraş îmbrăcat în gri. Trist, inuman, rece. Ştiam că nimic nu ţine o veşnicie. Ştiam că o să mi se ia de drumuri, de oamenii aceia care se uită la tine de parcă ai veni din altă lume, de povestea aia pe care unii din voi o ştiţi. Nu ştiu, o fire de artist sau cum vreţi voi să-i spuneţi. O fi şi ceva nebunie, că nu numai Van Gogh se bucua de depresie melancolică. Şi ca toată treaba să fie treabă, azi a fost ziua lapsusurilor majore. Cred că au fost mai mult de cincizeci de cuvinte uzuale pe care nu le-am putut pronunţa. Nu am idee dacă e vorba de capitală sau, pur şi simplu, neuronul nu a mai vrut.

Frumos e că mâine sunt tot acolo, tot de aia. Din acelaşi motiv plin de confidenţialitatea momentului. Atâta doar că o să mă duc şi la cafea. Adică va fi mai altfel. Mai puţin monoton şi, poate, fără lapsusuri.

E culmea. Urăsc să am lapsus, pentru că lumea se uită la mine de parcă habar nu aş avea ce vreau să spun. Dar dacă pierd cuvântul esenţial, nu prea mai văd de ce aş spune ceva, că nu se mai leagă. Aşa că am făcut un drac. Vorba Ioanei, o să fii atât de lucidă pe cât poţi. Noroc că e cineva care înţelege. Mă rog, lucidă am fost, dar din moment ce cuvintele nu voiau să iasă, cam tot aia. M-am blamat în sinea mea că nu sunt în stare să deschid gura. În cap funcţiona totul la parametrii normali, dar gura nu şi nu.

Ca să par şi eu interesantă, am deschis laptopul şi am început să umblu pe bloguri. Normal, nimeni nu ştia ce fac, doar alta era treaba noastră. Oamenii au zis că mă uit pe materiale. Şi, dintr-o dată, citind pe colo şi pe colo, îmi trece lapsusul. Şi dăi, nene, şi vorbeşte. Şi dacă tot au rămas cu gura căscată, nu de alta, dar eu tac de obicei. Vorbesc rar în prezenţa oamenilor. Prefer să ascult, nu de alta, dar sunt un bun ascultător. Sunt pe dracu’, omul vorbeşte iar eu mă fac că pricep, că, de fapt, tot la ce am eu chef mă gândesc.

Am început tare prost şi am terminat tare bine. Şi, ca proasta, că nu e bine nici să dai din gură, să pari prea inteligent, mă mai trezesc şi cu lucru în plus. Păi, na, să spuneţi voi că e corect aşa.

Ceea ce mi-a plăcut, a fost că totul s-a desfăşurat extrem de repede. Parcă prea repede. Timpul a fost bine proporţionat şi, ca niciodată, nu au fost vorbe degeaba. Iar eu am ajuns acasă mai repede decât prevăzusem, dar, normal, cu ceva mai multă treabă. Aşa că m-am împărţit în trei. Repede material de blog, să nu fac ca astăzi şi să rămân fără cuvinte. Aşa că azi e mâine, ca să înţelegeţi. Dă-i repede pe la arkudă, să nu rămână fără cele două mii de cuvinte zilnice, apoi, treci la chestia de îţi dă bani. Şi uite aşa, timpul meu s-a voalat. Mai rar mess, mai rar blog, mai rar net. Mai multe cuvinte, mai multe telefoane, mai multe neînţelegeri. Viaţă normală. Cel puţin pot uita de melancolia mea depresivă. Na, dacă Van Gogh ar fi fost în stare să facă şi altceva decât pictură, i-ar fi trecut şi lui. În fine, la momentul de faţă, adică acum, când scriu postul, nici de arkudă nu m-am apucat. Astfel, ca un Van Gogh al literaturii, fără modestie, normal, mă apuc de treabă. Apoi, o noapte de neuitat urmează. Plină de bălării ce trebuie să fie gata până mâine când iar mă confrunt cu Bucureştiul ăla rece şi gri.

Hai să avem o zi bună şi să trecem şi peste asta. Mâine va fi mai bine. Sau nu. Eu sunt Van Gogh al vostru. Nu uitaţi! A, da, nu, nu mă sinucid, că atât de nebună ca maestrul nu sunt. Mă rog, până la 37 de ani mai am, tot ce se poate.

Spre final…

 

P.S Numai eu puteam începe cu P.S-ul, dar, fiind într-o pauză, mi-am adus aminte că aveam ceva pentru blog, ceva ce marchează „Regina arkudă şi amuletele puterii”. E cam de la sfârşitul cărţii. Şi o păstram pentru zile grele. La postul de mai jos am să vă răspund când ajung acasă. Pe la 20-21, pe acolo. Dar şi atunci tot cu treabă mă întorc. Dar lasă, bucuraţi-vă şi voi de nebucuria altora până atunci.

 

 

Zbura. Gândul şi inima îi zburau. Dacă o uita, dacă ea îl uita? Dacă ultima clipă va rămâne doar o amintire ştearsă? Ce îşi amintea despre el? Iubire? Fusese iubire? Încredere? Existase? Îl rugase să şi-o amintească cu o seară înainte să plece.

– Ai să poţi privi înainte? o întrebase el.

Ea îi evitase privirea. Our se depărtase, de parcă gândurile ei l-ar fi durut pe el.

– Ai să îţi poţi aminti de mine?

El nu o mai privea de-acum. O privise o veşnicie şi, chiar de ar mai fi privit-o o eternitate, tot nu ar fi putut să se sature.

– Dar am să te pot uita?

Mergea agale, mergea spre poporul ei. Dar un gând o turmenta: „de ce nu i-am cerut să rămână? De ce nu i-am cerut să se întoarcă într-o zi?”.

– Dacă inima ta ar bate la fel ca a mea…, şoptise el într-o seară.

– Şi cum bate inima ta?

Îi zâmbise, aşa cum un copil îi zâmbeşte părintelui.

– Contra vântului, regină arkudă. Contra firii.

Ea nu înţelesese atunci, iar acum… mai conta? Avea să şi-o amintească?

– Dar am să te pot uita?

Drumul, întotdeauna, fusese bifurcat. Îi rămânea amintirea. Amintirea tuturor războaielor. Amintirea iubirilor. Amintirea amintirilor. Şi dacă avea să uite?

– Inima nu uită niciodată, îi spusese piticul într-un moment de seriozitate. Capul o mai face, dar inima nu ştie să se mintă pe sine.

– Inima sângerează, spusese ea. Mintea nu, dar inima o face.

Era împărţită între două vieţi, iar cea spre care înainta nu era viaţa ei. Nu era amintirea ei. Nu era gândul ei. Călca pe ea, aşa cum călcase pe toate acele cadavre. Tălpile-i erau pline de ciulini, iar inima era închisă într-un glob de cristal.

– Dacă simţi, mori, îi spusese mama ei înainte de-a fi asasinată. Iar moartea nu e o opţiune.

Alnwë bătea la poarta ei cu ochi înlăcrimaţi. Pe albu-i chip, sclipiri de lacrimi se iveau.

– Şi Moartea plânge, cugetase Slã. Şi într-o zi, noi, vom fi din nou uniţi, prin veşnicia albului.

– Şi Viaţa plânge, cugetase ea. Şi Viaţa.

 

 

O zi buna!

 

Sunt pe drumuri, între drumuri. Ca de obicei. Trebuia ca azi să fiu în avionul de Italia, nu mai sunt. Asta este. Uneori le potrivesc până le nimeresc, alteori, nu. La mine nu e niciodată sigur nimic. De călătoria asta am fost atât de sigură, că a devenit imediat nesigură. Să nu mai spun că l-am pierdut şi pe Our. Că a fugit. Azi nu a vrut să-şi facă apariţia, dar am o poză cu el. Nu, de fapt e o poză cu Gimli, piticul din „Stăpânul inelelor”. Dar pentru mine arată toţi la fel. Îi mai recunoşti după privire că în rest… 😀

Să vă mai spun că făcând atâta reclamă altor bloguri care mi-au luat faţa în top, îmi vreau reclama înapoi? 😀 Nu, nu o vreau. Dar o mită mică primesc. Mică, oricât de mică. Că azi şi mâine sunt dusă, se ştie deja. Că nu am inspiraţie în momentul ăsta, e aproape evident. Normal. Scriu în virtutea inerţiei, că aşa e normal. Între timp pun şi haine pe mine şi mai trag şi cu ochiul la cafea.

Soră cu Marcel nu prea sunt, dar lelea tot umblu. Chestii, treburi. Şi când mă gândesc că mi-am început ziua cu oamenii de la gaze, deja mă bucur nespus.

Şi ca să fiu în pas cu ziua: buna ziua, domnule Omu’! 😀 Că doar ne salutăm săptămna asta, nu? Şi ce să vă mai spun? Nu mai am ce, sunt în întârziere, am treabă. Poate diseară o să am şi ceva în cap. Totuşi, e cam dimineaţă.

Aşa că vă doresc o zi bună şi aveţi grijă de Crina şi Vania, măcar acum că sunt la început pe wordpress şi au nevoie de încurajările voastre.