Întâlnirea

Se făcuse dimineaţă. Chiar dacă centaurii nu îşi dădeau seama de asta şi orbecăiau care pe unde, Our ştia. În fine, stomacul lui ştia clar. Era timpul micului dejun. Cum codrul de pâine se dusese, nu avea decât să mănânce scoarţă de copac. Oricum, mai bună decât nimic. Aşa că scoase un cuţitaşi şi începu să taie din scoarţa celui mai apropiat copac.
– Au, au, ce dracu’ faci?
Our se uită în stânga şi în dreapta. Agriph era departe, iar ăilalţi doi idioţi, erau şi mai departe. Tăie iar.
– Auuu!!! se auzi din nou. Şi o cracă se desprinse de copac şi îi dădu una piticului de-l lăsă lat pe pământ.
– De ce dai, băi, idiotule?
– Tu de ce tai, băi, creatură?
Abia atunci zări piticul ochii mari şi gura ţuguiată.
– Un sinar, urlă piticul.
– Nu ştii să faci diferenţa? bombăni copacul.
– Păi, nu e nici o diferenţă.
Copacul vru să îi dea iar o cracă peste ochi, dar se răzgândi când îl zări pe centaur.
– Ăla e ce cred eu că e? şopti sinarul.
– A, da, e Agriph.
– Ai văzut ceva mai urât? chicoti sinarul.
Our rânji.
– Dacă îmi dai ceva de mâncare îţi povestesc ceva interesant.
 
*
Crina o zări pe Kmi. Elfa îşi dădu seama că se învârtise în cerc. De obicei de asta se năşteau elfii bruneţi, ci nu roşcaţi. Ăia bruneţi nu s-ar fi pierdut niciodată într-o amărâtă de pădure. Că doar asta era casa lor, natura. Dar Crina se născuse specială. Elfa se apropie de zână şi o bătu pe umăr. Zâna sări în sus.
– Vrei să mă omori? ţipă Kmi.
– Ideea nu e chiar de neluat în seamnă.
Kmi îi aruncă o privire usturătoare.
– Pe unde umblii?
– Oricum, nu pe unde umblii tu. Ştii ceva de vrăjitor?
– În afara faptului că l-am salvat şi el a luat-o la fugă prin pădure?
Elfa ridică din umeri.
– Nebun.
– Eu aş zice că e realist. Şi eu aş fi rupt-o la fugă, dar habar nu am în ce parte să mă îndrept.
– Normal, eşti doar o zână, îşi dădu importanţă elfa. Un elf ştie întotdeauna drumul.
– Da, da, bombăni Kmi.
 
*
În timp ce Our şi sinarul făceau bancuri pe seama centaurilor, Agriph descoperi o fătucă blondă.
– Hei, tu ce faci aici?
Fata se întoarse şi îl privi pe Agriph cu un aer de superioritate.
– Culeg urzici, nu vezi?
– Ce faci cu ele?
– Croiesc cămăşi, aia fac.
– Pentru?
– Nu crezi că eşti cam băgăcios? Şi fata îi dădu una drept în cel mai proaspăt cucui.
 
*
Sinarul râdea cu nesaţ.
– Bravo piticanie, i-ai făcut-o jumătăţii.
– Auzi, băi, copacule. Dacă îţi spun una şi mai bună, îmi dai o mână de ajutor?
Sinarul căzu pe gânduri.
– Fie, ce trebuie să fac?
– Găseşte-l pe Vania.
– Ah, făcu sinarul. De Crina şi Kmi nu-mi zici nimic?
Piticul înjură înfundat.
– Lasă-le că se descurcă ele, dar de vrăjitor am nevoie.
– Treaba ta, zise sinarul, dar tocmai ce văd o elfă roşcată însoţită de o zână.
Lui Our i se opri respiraţia. Se întoarse spre cele două şi mimă bucuria.
– Elfă, zână, ce bine îmi pare să vă văd.
Elfa bătea din picior într-un mod ce nu prevestea ceva bun.
– Our, te omor!
 
Demn de amintit este faptul că Agriph cum o zări pe elfă, cum leşină de plăcere. Normal, asta altă dată.