În căutarea vrăjitorului

Acum nu am să vă plictisesc cu ceea ce i-a făcut elfa piticului, dar i-a făcut. Asta e clar. Faptul că Agriph se tot ţinea după Crina, nu o încânta pe aceasta peste măsură. Cu toate că a declarat că e „bună bucata”, fusese aşa, mai mult de complezenţă. Până la urmă era un cal, iar elfei nu prea îi plăcea echitaţia, mai ales fiind vorba de amor.
După ce o încasase bine piticul, îi spusese elfei:
– Cred că ar trebui să faci şi tu nişte sex, ajută la nervi.
Normal, Our şi-o luă din nou, aşa că încercă să îşi ţină gura.
Interesant e faptul că Our ştia atâtea lucruri încă nedescoperite, dar o fi şi asta o poveste.
Una peste alta, centaurii, zâna, elfa şi piticul porniră să-l caute pe Vania.
– E cel mai important vrăjitorul al lumii, spusese Agriph, pentru nimic în lume nu îl las singur pe aici.
Pentru elfă şi pitic nu conta aşa mult. Vrăjitorul era tot vrăjitor şi se mai găseau şi alţii. Şi gândind ei aşa, tocmai ce dădură de unul ce îşi făcea veacul prin păduri.
– I se spune Omu’, le explică Kmi, dar îl cheamă Svard… mă rog, e complicat. Se spune că poate găsi pe oricine, oriunde.
– Atunci să îi cerem să-l găsească pe Vania, spuse Our plictisit. Eu urăsc pădurile.
– Tu te urăşti şi pe tine, îi replică elfa.
– Da, dar mai mult îi urăsc pe elfi.
De nu ar fi fost Kmi, ar fi ieşit iar cu încăierare, dar aşa lucrurile se aplanară.
– Nu e uşor să-i ceri ceva Omului, continuă zâna. Mereu cere ceva la schimb.
– Şi cam ce ar putea să ceară? se enervă elfa.
– Un ochi, o mână, un picior, depinde.
– Un picior să-i dea Agriph, zise Our. Şi aşa are prea multe.
Norocul lui că centaurul era prea îndrăgostit pentru a-l mai băga de seamă.
Elfa şi piticul se duseră cătrea vrăjitor. Omu’ scârma cu degetele în pământ. Our se strâmbă, drept pentru care Crina îi dădu una peste ceafă.
– Bună ziua, spuse elfa, tare şi răspicat. Am avea nevoie de ajutor, ţipă ea.
Omu’ se întoarse spre ei.
– Şi de ce ţipi? Că doar nu îs surd.
– Nu e surd, îi spuse elfa piticului.
– Nici eu, replică Our.
Omu’ îi privi pe sub sprâncene.
– Bine, acum că am ajuns la concluzia că nimeni nu e surd. Ce vreţi?
– Nu aşa se pune problema, sări Crina. Ce vrei tu, să ne ajuţi?
Omu’ ridică din sprânceană.
– Eu nu vreau… poate… hmm…
Crina se înfipse în toporişca piticului, i-o luă şi o puse drept pe jugulara vrăjitorului.
– Mai repede că nu stau toată ziua aici.
– Cum vrei, ridică Omu’ din umeri şi dispăru.
Piticul şi elfa rămaseră cu gura căscată.
– Gură mare, îi reproşă piticul.
– Hei, nu vă certaţi, interveni Kmi, cred că am găsit o urmă de-a lui Vania.
Our şi elfa îşi încrucişară privirile şi pufniră în râs.
Omu’ reapăru.
– E pe dracu’. Urma aia a lăsat-o un nebun care fugea prin pădure. Ăla nu era Vania.
Elfa îi trase o privire de gheaţă.
– Dacă o vrei pe zână, noi ţi-o dăm. Sau, poate, piticul?
Omu’ strâmbă din nas.
– Nu mai fac trafic cu fiinţe vii, dar, dacă vă spun unde e vrăjitorul, vreau să-mi daţi pisica lui.
Our ridică din umeri.
– Ma rog, doar pentru atât…
Crina încă îl fixa neîncrezătoare.
– Dar de o toporişcă drept în cap, ce ai zice?
– E o opţiune, cedă Omu’. Oricum nu am întâlnit unii mai într-o ureche.
– Sper că nu a zis de urechile mele, se enervă Crina.
Dar nimeni nu o mai băgă în seamă, căci toţi se strânseră în jurul Omului să afle pe unde umbla Vania.
 
Dacă credeţi că ei erau cei într-o ureche, păi atunci habar nu aveţi cum îi chinuia Vania pe bieţii sinari. Hehe, staţi pe aproape că veţi afla.