Luptele

Elfii sunt tot un fel de oameni, gândea Our. Nici mai buni, nici mai răi. Bine, poate că erau mai buni. Oricum, ce rasă de pe pământ putea fi mai rea ca omul? Slabe şanse. Cunoscuse şi oameni oarecum acceptabili. Erau cam creduli, de fapt. Prea le puneau la inimă. Dar nici cu elfii nu îi era frică. Nu că ar fi fost creduli, pe barba lui Iojov ce Putred, nu, în nici un caz, dar erau într-un anume fel. Cum să nu le recunoască el calităţile de luptători? În istoria luptelor piticii câştigaseră un singur război împotriva elfilor şi acela cu surle şi trâmbiţe. Fusese un făcut ca în anul ăla majoritatea elfelor să nască – şi doar se ştie că ele nasc cam o dată la o sută de ani –. Rasa era pe cale de dispariţie. Dar le dăduse Unia prunci tocmai când să plece la război. Aşa că rămaseră doar elfii. Masculi feroce de altfel, dar ei mai mult cu arcul, ele cu spadele. Pe lângă asta, elfii, ştiind că iar îi vor bate măr pe pitici se puseră pe băut. Iscoada piticească îi urmări până aproape să intre în comă alcoolică şi atunci dădu startul luptei.
Elfii nici măcar nu se opuseseră. Râseseră de creaturile mici şi bezmetice ce le apăruseră în cale. Nici mai mult, nici mai puţin. Desigur, în scrierile lui Iojov cel Putred, treburile stăteau diferit. Fusese o mare bătălie şi peste zece mii de elfi se năpustiseră de prin păduri încercând să-i nimicească pe pitici. Putea la fel de bine să fi scris că cei două sute de pitici, cu o mână jucau table şi cu cealaltă mânuiau toporiştile, că tot la fel de credibil ar fi părut. Doar că nu se inventaseră tablele. Dar cui îi păsa cu adevărat? Dar orice pitic ce se respecta îi dădea înainte cu povestea lui Iojov cel Putred.
– Aşa că v-am bătut măr, îi explică piticul elfei, în timp ce îşi mâncau liniştiţi prânzul.
– Desigur, spuse elfa ironică. Cu o mână ne băteaţi, cu cealaltă mâncaţi seminţe.
– Aşa e, concretiză Our mândru de sine.
Elfa îşi strânse ce mai rămăsese din prânz şi i se adresă piticului pe un ton cam prea prietenos.
Să mergem după Vania până nu se întunecă.
– Oricum nu îl vom găsi.
– De ce spui asta?
– Doar vorbim de Vania aici, se va arăta el când va avea chef.
Elfa zâmbi.
– Depinde, dacă iar umblă după Caius şi Marieta, nu cred că se va arăta prea curând.
Piticul se trase de barbă.
– Auzi? Dar ţie nu ţi s-a părut ciudată atitudinea Omului?
Elfa ridică din sprânceană.
– Deci nu sunt eu nebună.
– Nţ.
– Eu zic să-i dăm lui Agriph misiunea de-al găsi pe Vania, iar noi să ne întoarcem după Omu’.
Our mări ochii cât cepele.
– Dar ce, vrei să fac eu munca grea?
Elfa îi dădu una după ceafă şi îi zise să se mişte.
 
Întotdeauna asta a fost relaţia dintre elfi şi pitici. Războie fără număr, dar, la o adică, se aliau întotdeauna. Indiferent câtă ură exista între popoarele lor. E un fel de rubedenie sau, dacă vreţi, ca între soţ şi soţie.
 
Acum o să mă întrebaţi dacă îl mai găsesc pe Vania. Desigur că îl găsesc, dar aveţi şi voi puţină răbdare că nu sunt fabrică de scris 😉

 

Reclame